… Centenare maniacal-depresive

… desi, daca stam sa ne gandim, nu e nimic surprinzator: un centenar e o aniversare, iar aniversarile tind sa fie maniacal-depresive, de la aniversarea zilei de nastere a unui om, la aniversarea zilei de nastere a unei tari. E normal. Istoria ne face maniacal-depresivi. Dupa cum observa Machiavelli in Cartea a Doua a Discursurilor despre Livy, dintotdeauna oamenii si-au preamarit trecutul si si-au criticat prezentul, chiar daca nu neaparat din motive intemeiate. Avem, zice florentinul, o parere proasta despre prezent, laudam trecutul, si ne punem sperantele in viitor. De ce trecutul ne apare in culori roz, prin comparatie cu prezentul? – se intreaba Machiavelli, si ofera mai multe posibile raspunsuri.

Mai intai, pentru ca istoria e scrisa de invingatori, or invingatorii au tendinta de a vari sub pres orice le-ar putea afecta, intr-un fel sau altul, imaginea. Mai apoi, pentru ca nu mai putem simti cu adevarat toate sentimentele negative atat de prezente in urma cu zeci, sute sau mii de ani. Poate c-am fost negru de suparare la 21 de ani, stiu asta, dar de simtit, nu mai pot simti supararea. O pot doar gandi. Imi pot imagina ca dacii au suferit cand i-au cucerit romanii, dar sa resimt cu adevarat suferinta dacilor, nu pot. In fine, dar nu in cele din urma, pe masura ce imbatraneste, omul incepe, automat, sa-si aminteasca tot mai cu placere, de anii tineretii. Asta il face, fara sa realizeze cauza, sa transfere toate “timpurile bune” in trecut si sa acuze prezentul de toate relele posibile. De aici si expresia repetata nostalgic si cu incapatanare de la o generatie la alta: “Ehe, pe vremea mea …”

In cazul nostru, al romanilor, situatia e exacerbata de faptul ca – haideti s-o recunoastem! – nu suntem un popor optimist. Dar nici un popor pesimist nu suntem. Suntem un popor mioritic – prin urmare, un popor maniacal-depresiv. Vorba lui Caragiale: Simtim enorm si vedem monstruos. Pendulam cu o constanta demna de cauze mai bune intre “suntem cei mai drepti si mai viteji dintre traci”, locuitori constant ai Gradinii Maicii Domnului, prin ale caror vine curge un sange de Traian, si “suntem un popor de lenesi si mincinosi”, “avem o tara frumoasa, pacat ca-i locuita”. Romanica, nu Romania. Si suntem sinceri de fiecare data. E, asadar, mai mult decat normal sa fim maniacal-depresivi cand vine vorba despre centenarul Marii Uniri: Ce-am fost si ce-am ajuns! O tara in care copiii cresc cu gandul plecarii, o tara macinata de coruptie de sus pana jos, si de la stanga la dreapta, incapabila sa organizeze macar niste festivitati mai Doamne-ajuta. Nu-i de mirare ca-n romaneste expresia “mai Doamne-ajuta” echivaleaza cu “cat de cat bine”, “tot e ceva” (cu subtextul ca mai ajuta si Domnul, ca macar are “materialul clientului” cu care sa lucreze; tot e ceva mai bine decat nimic).

Prin contrast, americanii sunt, “de la natura”, optimisti, pentru ca sunt, de la nastere, un popor de imigranti. Or nu-ti parasesti tara de bastina, prietenii, poate chiar si familia, pentru a te stramuta intr-un loc strain daca nu ai fi fi convins ca “acolo” iti va fi mai bine. E, daca vreti, un soi de selectie naturala: esti optimist sau pieri. Aceasta selectie naturala e dublata si intarita de o cultura centrata pe optimism, binele invinge raul, the underdog, cel napastuit de soarta va fi, intr-un final, victorios, in ciuda incercarilor la care este supus. E ideea centrala a tuturor filmelor de la Hollywood, incepand cu filmele mute ale lui Charlie Chaplin, si terminand cu Avatar, Harry Potter sau Razboiul Stelelor.

In ciuda aparentelor, nu e o idee cu totul totului straina nici noua, romanilor. Daca ne gandim la toate povestile de-odinioara, de la Praslea la Pacala, si de la Povestea Porcului la Danila Prepeleac, toti eroii porneau de jos, uneori chiar foarte de jos, doar pentru a sfarsi imparati, casatoriti cu Ileana Cosanzeana, sau – poate si mai uluitor – invingandu-l si umilindu-l pe diavol. Danila Prepeleac, bunaoara, un nimen-n drum, se dovedeste mai al dracu’ decat dracu’ insusi. Ce poti cere mai mult in materie de optimism?

La centenar, avem mai multa nevoie de Danila Prepeleac, decat avem nevoie de Miorita.

N-ar strica, asadar, sa ne uitam la americani, sa vedem cum si-au sarbatorit ei cele doua centenarii. Daca nu de altceva, macar pentru ca au deja de doua ori mai multa experienta decat noi cand vine vorba de asemenea aniversari. Sa ne gandim: noi “de la Rim ne tragem”, noi “locului ne tinem, cum am fost asa ramanem”. Americanii sunt un popor de “venituri” din toate colturile lumii. Noi, inradacinati. Ei, dezradacinati. Cu toate astea, ei au sarbatorit deja doua centenarii si sunt aproape de jumatatea drumului pentru a-l sarbatori pe al treilea. Noi inca ne scarpinam in crestet, gandindu-ne cum sa-l sarbatorim, mai de Doamne-ajuta, pe primul.

Nu e nimic rusinos in a invata de la altii. Tocmai pentru ca ne tragem din romani, s-ar cuveni sa le continuam traditia. Daca imperiul roman a supravietuit mai bine de o 1500 de ani (pana la caderea Constantinopolului, nu cea a Romei), e pentru ca romanii au avut intelepciunea sa stie ca nu sunt cei mai intelepti. Si sa nu le fie rusine sa invete. I-au cucerit, bunaoara, pe greci, dar le-au adoptat cultura, zeii si filosofia. Atena a ramas capital filosofica a imperiului, iar Marc Aurelius, Imparatul Romei, si-a scris Meditatiile in greaca, nu in latina! De unde si vorba romaneasca: Prostul, daca nu-i fudul, parca nici nu-i prost destul.” Asta ar fi o dovada ca “de la Rim ne tragem”.

Sa-nvatam, asadar.

In 1876, americanii serbau primul centenar – o suta de ani de la semnarea Declaratiei de Independenta.

Prima lectie: Vorba lui Machiavelli – trecutul castiga intotdeauna competitia cu prezentul. Declaratia de Independenta n-a fost nici pe departe intr-atat de faimoasa la vremea respectiva, in 1776. Dupa adoptarea ei, in urmatorii doi ani, n-a fost mentionata nici macar o singura data in vreunul dintre actele adoptate de catre Congresul American. Popularitatea ei a crescut in timp, la fel ca si cea a faimoasei Gettysburg Address, a lui Lincoln, unde, dupa cum scria Garry Wills, presedintele Americii a realizat “cel mai indraznet act de prestidigitatie in aer liber” (“the most daring acts of an open-air sleight-of-hands”), topind in noua Constitutie Declaratia de Independenta. “Oamenii”, zice Wills, “au plecat de acolo sub un cer schimbat, intr-o cu totul alta America.” Fara macar sa-si dea seama. Asa se (re)scrie uneori istoria – in 272 de cuvinte. Nici 1 Decembrie 1918 n-a fost chiar atat de emotionant pentru toata lumea atunci, cum ni-l imaginam noi acum.

A doua lectie: “If you dream, dream big!” (Daca visezi, viseaza indraznet/la scara mare!) Ideea unei expozitii universale, la Philadelphia, la o scara nemavazuta pana atunci, a pornit, cu … zece ani inainte (!), in 1866, de la John L. Campbell, profesor de matematica si filosofie. Carcotasi au fost destui: ca nu se vor gasi destui bani, ca nu vor participa destul de multe tari pentru a justifica apelativul “international”, ca nu vor fi suficienti vizitatori pentru a recupera investitia, si-n fine, ca americanii ar iesi rau prin comparatie cu exponatele altor tari. Cu toate acestea, un grup de entuziasti a reusit sa urneasca proiectul, s-au gasit si banii si resursele, primaria a lucrat cu guvernul federal, statul cu investitorii privati, pavilionul principal a fost cea mai mare cladire din lume la acea vreme, iar Expozitia de la Philadelphia a fost, dupa toate standardele, un succes imens, care a lasat o lume intreaga cu gura cascata de admiratie. If you dream, dream big.

A treia lectie: Un centenar reusit nu presupune automat ca totu-i vis si armonie, coruptia a fost eradicata, si tot poporul danseaza Hora Unirii (vezi si lectia Numarul 1). Centenarul a fost sarbatorit sub presedintia lui Ulysses S. Grant, eroul Razboiului Civil. Grant s-a dovedit la fel de naiv ca presedinte precum inaintea razboiului, cand era doar un alcoolic ratat si un afacerist falit. A patronat, fara sa vrea, un sistem profund corupt, desi personal a intrat in faliment. Bolnav de cancer, s-a incapatanta sa-si termine memoriile, care, dupa moartea lui, s-au vandut atat de bine incat i-au reimbogatit familia. Pare-se ca omul stia putine, dar bune. Spre sfarsitul aceluiasi an (1876), dupa incheierea festivitatilor, au avut loc cele mai contestate alegeri din istoria SUA. republicanul Rutheford B. Hayes a castigat, dupa multe negocieri care mai pe sub masa, care mai la vedere, presedintia, in fata democratului Samuel Tilden, la o diferenta de … un singur vot electoral. Pretul a fost retragerea trupelor din Sud si sfarsitul Reconstructiei. Mai exact, reinceperea persecutiei fostilor sclavi. Simplu spus, sarbatorirea primului centenar al SUA a fost un hamburger tipic: o chiftea gustoasa intre doua felii de paine uscata.

A patra lectie a venit o alta suta de ani mai tarziu, in 1976: Ai un centenar, foloseste-l! Ca si la primul, pregatirile au inceput … cu zece ani mai devreme, in 1966, cand a fost infiintata o comisie speciala insarcinata cu pregatirea unei expozitii cel putin la fel de grandioase ca aceea din 1876. Intre timp, insa, au inceput framantarile legate de Drepturile Civile (Civil Rights), protestele impotriva razboiului fin Vietnam, revolutia sexuala, lupte de strada, asasinari, Watergate, o criza economica severa, etc.. Statele Unite pareau pe punctul de a se destrama inca o data. S-a renuntat la organizarea unei singure expozitii grandioase si s-a adoptat solutia descentralizarii (cam ca in Romania acum): o serie de evenimente locale, organizate cu suport federal, pe toata durata anului 1976. S-au emis si monezi aniversare (cee ace s-ar fi putut face si in Romania.) Presedinte era Gerald Ford, singurul om din istoria SUA care a ocupat atat pozitia de vice-presedinte cat si pe aceea de presedinte fara a fi fost ales in niciuna dintre ele. Ford a folosit prilejul pentru a incerca – si reusi, in buna masura – sa reunifice poporul american in jurul respectului pentru valorile traditionale, drepturi individuale, libertate, si respectarea demnitatii omului. Pe urma, a pierdut alegerile (ce-i drept, la mustata, dupa ce-l invinsese in alegerile primare pe … Ronald Reagan) in fata lui Jimmy Carter. Maurul si-a facut datoria, maurul poate sa plece.

A cincea lectie: Sa nu ramai captiv trecutului! La festivitatile din 1976 au participat si Regina Elizabeta a II-a dimpreuna cu Printul Phillip. Vizita de stat a inclus vizitarea, la bordul yahtului regal Britannia, a Washington D.C., Philadelphia, dar si a statelor cheie in Razboiul de Independenta: Virginia, Massachussets, New York si Connecticut. Mai mult, in Philadelphia, cuplul regal a facut cadou statului american o copie fidela a faimosului Liberty Bell (Clopotul Libertatii), turnat la aceeasi topitorie ca si originalul, cu inscriptia: “Pentru poporul Statelor Unite, de la poporul britanic, 4 iulie 1976. LET FREEDOM RING!” (“Lasati libertatea sa sune/cante!”). Sa nu uitam: Americanii sarbatoreau 200 de ani de la semnarea Declaratiei de Independenta fata de … Marea Britanie! Iata ce inseamna sa stii sa-ti asumi, cu gratie regala, trecutul. Vorba ceea: Cine are urechi de auzit, sa auda, iar cine nu intelege, sa nu inteleaga!

Toate aceste lectii s-ar cuveni sa poata reduce atitudinea generalizat maniacalo-depresiva vis-à-vis de centenar pana la cote rezonabile. Dar, daca toate astea nu sunt de ajuns, si avem nevoie de ceva mai mult pentru a ne mobiliza si a iesi din ceea ce ne pare a fi mlastina prezentului, sa mai aruncam inca o privire in trecut. La urma urmelor, Machiavelli mai ofera inca o posibila explicatie pentru venerarea trecutului. Uneori, spune el, trecutul a fost intr-adevar glorios, iar prezentul meschin si dezamagitor. Poate ca am cazut, cu adevarat din rai, si continuam sa ne prabusim – din Raiul cel mare, dar si din alte raiuri, mai mici, mai lumesti. Poate ca ar trebui cu adevarat sa ne invatam din istorie.

Ca roman-american, incerc sa balansez atitudinea maniacal-depresiva cu optimismul. Ce-ti doresc eu tie, tara mea de dor? La trecutu-ti mare, mare viitor! Vorba americanului: If you dream, dream big! La multi ani!

NOTA: Textul a aparut si in revista Sinteza, Nr. 58