… pentru ca-n limba romana, „a face” nu e un verb de prima mana.  E un verb care pierde oricand competitia cu „a fi„. „A face” tine de om, de „techne„, de arta, dar si de mestesug, de imitatie.  „A fi„, in schimb, nu mai tine de om.  Fiul lui Dumnezeu e „nascut, iar nu facut„, „begotten, not made„,

Cu toate acestea, „a face” e un verb extrem de versatil. Se preteaza la aproape orice, se adapteaza la aproape orice. „O facui si pe-asta!” e o inscriptie pe o piatra funerara din cimitirul Bellu (fostul Patrunjelul), dar o poti „face lata” sau „de oaie” (de ce „de oaie” si nu „de vaca” sau „de bou”?). Folosit la reflexiv, te poti face de rusine, sau de ras, dupa cum te poti face tamplar sau cosmonaut. Poti insa si sa faci pe tamplarul sau pe cosmonautul, ceea ce e cu totul totului o alta mancare de peste (de ce de peste si nu de vita sau porc?). Ba chiar poti face pe prostul. Daca renunti la reflexiv, poti sa-l faci prost pe altul, sa-l „faci din vorbe” sau pur si simplu „sa-l faci„. [Nota: In ultimul caz, sensul e mai degraba de a-l „reface”, de a-l prosti pana-ntr-acolo incat sa se comporte ca o cu totului alta persoana.]

Exista insa si o „facere de bine” dupa cum exista si „sa faci copii„, „sa faci o scoala” si „ce tie nu-ti place, altuia nu-i face.”

Una dintre cele mai populare forme de salut e „ce mai faci?” – chiar daca, in conditii normale, nu se asteapta nimeni sa-l iei in serios si chiar sa-i raspunzi.

Tineti-va, insa, bine! Astazi voi raspunde chiar fara a fi intrebat.

Deci:

Am facut, din cate mi se spune, pisu pe registrul de nasteri de la Maternitatea din Brad, cand am fost aratat tatalui meu. De emotie, probabil, sau dintr-un extrem de precoce spirit de fronda impotriva birocratiei in general, si a celei comuniste, in particular.

Am facut gradinita in ordinea asta – mai intai grupa mijlocie, pe urma, grupa mare, si mai pe urma, grupa mica. Pentru ai mei era mai lesne sa ma trimita impreuna cu Alina, soru-mea, in aceeasi grupa, pana cand Alina a mers la scoala. In gradinita am facut pentru prima oara pisu „din picioare”, ca baietii, si tot atunci am fost pedepsit pentru ca mi-am varat stupidul sortulet albastru in pantaloni, intr-un gest de prematura exprimare a masculinitatii.

Am facut-o pe vanatorul si pe marinarul si pe iepurasul si pe bulibasa tiganilor cu plete si cu pipa (fotografiile cu pricina vor mai fi fiind pe undeva, pe la Brad), si pe mai stiu eu ce, pentru fotografiile de familie si pentru sarbatorile de la gradinita. M-au imbracat la costum, cu cravata, cand aveam vreo doi-trei ani, si a durat decenii pana cand am decis, de buna-voie si nesilit de nimeni, sa port din nou cravata. Pantofi de lac n-am mai purtat de atunci.

Am facut scoala de la cinci ani, pentru ca era jenant pentru toata lumea sa mai fac inca o data grupa mijlocie din gradinita, mai cu seama ca citeam si scriam deja de vreo doi ani. M-am plictisit teribil in primii ani de scoala. Urasc si astazi bastonasele.

Am facut liceul la „Liceul Industrial Avram Iancu” din Brad, de unde am terminat cu specializarea „sculer-matriter”, indiferent ce va fi insemnand asta. N-am stiut nici atunci, n-o sa ma apuc acum, la batranete, sa strivesc corola de minuni a lumii comuniste.

Am facut coada la paine si la alimente rationalizate ani in sir, am cumparat, ani la randul, oua si faina si lapte si ulei si ce se mai dadea pe cartela pentru toata familia. Asta, insa, nu m-a impiedicat catusi de putin sa ma bucur de fiece clipa din anii de liceu. Am avut norocul de-a realiza la timp ca e  perioada de gratie, intre copilarie si maturitate, de care se cuvine a profita din plin. Si am.

Am facut cunostinta cu Marcel Petrisor, scriitorul cu ani de puscarie in spate, un om cat un orizont luminat de stele dupa care te ghidezi cand mergi noaptea, pe camp.

Am facut armata la 17 ani, spre disperarea unui batalion intreg care n-a putut depune juramantul – si, prin urmare, pleca in prima permisie – pana n-am catadicsit sa implinesc si eu 18 ani. N-a fost vina mea, ci a sistemului, printre carapaturile caruia m-am strecurat initial, si a unui coleg de armata care si-a batut gura despre varsta mea in fata unui colonel, la momentul nepotrivit. Am facut multe prostii in armata, in afara de-a trage cam cu toate armele posibile, de la pistolul TT la mitraliera de pe TAB. Prin urmare, am facut si foarte multe plantoane schimbul II, alea care-ti rupeau putinele ore de somn in doua. Am urat armata cata vreme am facut-o. Mai tarziu insa, in retrospectiva, mi-a placut. E bine sa te maturizezi fortat.

Am facut medicina de la 18 ani pana la 25, cand, dupa un an de stagiatura, am hotarat sa renunt inainte de-a fi cu totului tot prins de sistem.

Am facut revolutia la Brad, unde, dupa cateva ore de marsaluit si strigat prin oras, Zbengu a decis ca „am facut si revolutie, acum sa mergem acasa si sa mancam ceva.” Zis si facut. Zbengu e acum profesor la University of West Virginia.

Am facut un saptamanal, NU, care mi-a marcat decisiv viata. De atunci am mai facut cateva ziare si am scris cateva mii de articole. Am facut multe prostii, dar si cateva lucruri bune.

Am facut facultatea de filosofie, pe langa aia de medicina, si-un masterat in Franta in stiinte politice, nu neaparat din dragoste de carte, cat din dragoste de bani din care sa-mi tin familia.

Am facut, dupa cum se poate deduce, o familie (cu Ancuta) si trei copii (Ana, Andrei si Alec).

Am facut-o si pe dramaturgul. Imediat dupa venirea pe lume a Anei, a avut loc la teatrul National din Targu Mures premiera piesei „Buda – Sau Urma Scapa Turma„. Vreo doi ani mai tarziu, la Teatrul National din Cluj, a avut loc premiera „Manuitorului de Cadavre„. Soru-mea, Alina, sustine ca ar trebui sa scriu o trilogie, ceva cu voma. Inca ma mai gandesc.

N-am facut nimic si am ajuns, fara sa intentionez, in America. Gratie lui Popicu’ Mic (pour les conaisseurs), care mi-a pus numele la loteria vizelor fara sa ma anunte, am dobandit un green card pentru toata familia (mai putin inca ne-nascutul Alec; acolo povestea a fost ceva mai complicata).

Am facut naveta intre Statele Unite si Romania pentru cativa ani, lucrand vara la o fabrica de ciorapi de dama, iar mai pe urma la un centru pentru copii cu handicap, doar pentru a plati biletele de avion dus-intors. In cele din urma, am decis ca trebuie sa decidem. Si am.

Am facut un masterat in stiinte politice la University of Missouri-Columbia, si un doctorat la Indiana University – Bloomington, in stiinte politice. Si, cumva, am luat Premiul Leo Strauss al Asociatiei American de Stiinte Politice pentru cea mai buna lucrare de doctorat in filosofie politica.

Am facut-o pe exploratorul pe Amazon, dimpreuna cu Florin, si-am ajuns pana unde omul alb nu mai pusese piciorul (un afluent necartat – Raul Termitelor – de pe Ampyiacu, Raul Otravit, again, pour les conaisseurs). A fost o alta experienta care m-a marcat pana la praselele sufletului.

Am facut cumva si am mai scris si-o carte, la Cambridge University Press.

A fost tradusa in chineza si urmeaza editia romaneasca, la Humanitas.

Am facut multe altele, bune si rele, dar n-o sa le mentionez pe toate aici. E suficient ca le stiu. Ca nu le-am uitat. Nadajduiesc, nici nu le voi uita pana mor. Ca veni vorba, de-acum nu mai poate spune nimeni „sarmanul, a murit de tanar!” 🙂

Am facut o jumatate de veac – cine-ar fi crezut? Eu, unul, cu siguranta, NU.