… Hristos a inviat! Cerurile s-au deschis, a inceput Saptamana Luminata, asa ca putin Hegel n-are a strica nimanui 🙂 Poate parea curios sa te gandesti taman la Hegel de Paste, dar pentru cei familiarizati cat de cat cu al doilea ganditor dupa Platon, curios ar fi sa nu te gandesti la Hegel in aceste zile. Poate parea curios sa te gandesti la Hegel sau chiar la Paste cand lumea pare sa dea in clocot, referendumul din Turcia, Donald Trump, Coreea de Nord precum un pitic imbatosat in magazinul cu portelanuri, alegerile din Franta, s.a.m.d. Insa in realitatea care-l interesa pe filosof atat de mult, curios ar fi sa nu te gandesti la Paste si la Hegel in zilele astea. De fapt, ar fi curios sa nu te gandesti. Te gandesti. Tu, pre tine insuti, prin toate aceste realitati. Cu atat mai mult cu cat in greaca veche „kurios” insemna Domn sau Stapan. Capul familiei, stapanul gospodariei, cel care se ingrijea de toti si de toate era „kurios”. Deloc surprinzator, in Noul Testament, Iisus apare drept „kurios„, i.e., Domn si Stapan.

[Nota 1: Am mai scris despre asta, dar nu strica sa repetam: In latina, „cura” insemna de asemenea „a avea grija”, „a ingriji”, „a obloji”, „a vindeca” – de unde si „curativ” in romaneste. „Curiosus” in latina avea sensul de „cu grija”, „atent”, „iscoditor”, dar si „a-ti vari nasul un pic prea mult in treburile altora”, „a te baga acolo unde nu-ti fierbe oala”. Sensul se transmite aproape intact in franceza veche, „curios” (in franceza moderna „curieux„), dar mai dobandeste unul – acela de „ciudat”, „neobisnuit”, sens pe care, de altfel, il gasim si in limba romana: „E curios ca s-a intamplat/a zis/a facut asta!”De ce? pentru ca doar ceea ce e neobisnuit starneste … curiozitatea, i.e., interesul, adicatelea grija. Cu acest sens, „curious” apare si in engleza pe la 1715, toamna. Si tot cam pe-atunci, in cataloagele bibliotecilor englezesti, „curious” incepe sa fie echivalat cu „erotic” sau chiar de-a dreptul „pornografic”. Pornografia era inca doar o curiozitate.]

Revenim la Paste.

Cand te uiti cu cata sete loveste preotul usa bisericii, strigand „Deschideti portile, sa intre Imparatul Maririi!„, cand inconjori de trei ori biserica sau ciocnesti ouale vopsite, n-ai cum sa nu-ti amintesti de comentariile lui Hegel din Filosofia Dreptului. Pe scurt, filosoful german sustinea ca nimic nu e mai lesne decat sa tratezi traditiile si credintele religioase drept simple superstitii, fara a putea sesiza Spiritul/Geist care se manifesta prin ele, cat si cum poate.  Asta ar fi etapa – absolut necesara, dar insuficienta – in dezvoltarea spiritului: etapa de negatie. Esti, cum s-ar spune, adolescent (si la faza asta s-ar fi „intepenit” deopotriva Iluminismul si credinciosii in nirvana): e faza la care esti precum Miorita, iarba nu-ti mai place, gura nu-ti mai tace, contesti orice autoritate, suspicionezi orice adevar drept manipulare, eventual ocupi Sorbona, Wall Street sau ce se mai gaseste. Sa repetam, e o faza absolut necesara, dar insuficenta, pentru ca spiritul oprit la etapa de negatie ramane un perpetuu adolescent . Or, adolescentii inremeniti in proiectul adolescentei sunt periculosi, pentru ca radicali prin definitie. O stie orice parinte trecut prin asta. Ca regula generala, daca nu-l citesti la timp pe Hegel, descoperi tarziu ca „bunica avea dreptate„, fara sa stie de ce 🙂

[Nota 2: Duhul ar fi o mai corecta traducerea a germanului Geist – precum grecescul Pneuma, pentru ca surprinde combinatia – altminteri imposibil de capturat in engleza rupta intre „Ghost” si „Spirit” – dintre „ratiune”/”spirit” si „suflu”/”rasuflare”. Hegel foloseste intotdeauna „Geist” – deci „Duhul”, nu Spiritul. In germana, Sfantul Duh e Heilige Geiste, nu, precum in engleza (sau latina) Holy Spirit/Spiritus Sanctis. Heidegger nu stia romaneste, altminteri ar fi adaugat, poate, si limba romana, langa greaca si germana, in seria limbilor in care se poate face, cu adevarat, filosofie 🙂 .In treacat fie spus, greco-catolicii, adoptand latinizantul „Sfantul Spirit” in loc de „Sfantul Duh”, au pierdut mult. Dar despre asta am scris, prin 1990-91, un mini-serial in revista „NU„.]

Revenim la Paste. Si la Hegel. Pentru ca n-avem incotro.

Duhul (Geist) se uita, cu necesitate, zice Hegel, la sine, pentru a se putea cunoaste. Asadar, Sfanta Treime e perfect rationala – pentru ca tot ceea ce e rational e actual, si viceversa. Dumnezeu, ca Spirit Absolut in Sine, se „separa” in Fiul, ca Logos (Cuvant sau Ratiune), pentru a se oglindi in El si pentru a se reuni prin Sfantul Duh. [Nota 3: Inutil, sper, sa mai precizez, ca acestea sunt simplificari – unele nepermis de exagerate – ale gandirii hegeliene, preluate in prinicipal din lecturile lui despre Filosofia Religiei. Sunt, insa, facute, in „spiritul” (sic) hegelian, asa ca ingaduiti-mi, rogu-va, sa mi le ingaduiesc.] Acesta e doar Inceputul. Prin Hristos, Dumnezeu, ca „universal”, se „particularizeaza” („intrupeaza„, zicem noi, pe romaneste), ingaduind astfel „particularelor” (oamenilor, mai pe romaneste, care n-au cum sa fie decat pacatosi, fiind „particularizati”) sa se „universalizeze”. Mai mult, Hristos amaraste iadul, cum zice Ioan Gura de Aur, prin singura metoda posibila din perspectiva hegeliana – negarea negatiei. Cu moartea pre moarte calcand.

Iadul, fiind o „simpla” negatie, e luat astfel prin surprindere si invins cu propriile-i arme. Primeste „pamant” si se intalneste cu „cerul„. A primit ceea ce vedea, i.e., „particularul” (un trup), si a cazut prin ceea ce nu vedea (Dumnezeu, Absolutul, Universalul).

Si uite-asa, mai ca-ti vine sa ciocnesti cu Hegel un ou incondeiat cu un trandafir in crucea prezentului 🙂 (Pentru cei nefamiliarizati cu imaginea, a se citi introducerea de la Filosofia Dreptului – nu e vorba de rozacrucieni :). E vorba pur si simplu despre a trai fara a-ti mai pierde timpul cu „ce-as mai fi fost daca”. Hic Rhodus, hic salta.)

Hristos a inviat! Adevarat a inviat! Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru!

NOTA: Textul a fost publicat si pe http://www.contributors.ro