NOTA: Textul care urmeaza a fost scris in urma cu vreo doua saptamani – inaintea declansarii scandalului Ordonantelor de Urgenta cu dedicatie PSD. Urmeaza sa apara in numarul viitor din revista SINTEZA. Imi pare, insa, ca se potriveste foarte bine si in noul context. Asta e avantajul teoriei politice – nu se perimeaza 🙂

… pentru ca sunt lucruri atat de evidente, buchisite inca din clasele elementare, incat le rostim din reflex, ca pe niste adevaruri evidente, de la sine intelese: Ana are mere, Xenia are pix, iar o minoritate exista doar in raport cu o majoritate. A mai ramas ceva de argumentat, elev Bula? Pai, a cam ramas, doamna invatatoare. Mai intai de toate, sa observam ca ideea de “minoritate versus majoritate” e una relativ recenta, de sorginte paleo-liberala. Nu ca in Grecia antica, in Imperiul Roman sau in Evul Mediu n-ar fi existat “majoritati” si “minoritati” – ele exista de cand mai mult de trei oameni s-au adunat in jurul vreunui starv de mamut, cu silexurile ascutite in pumni. Atata doar ca, pana la aparitia liberalismului la inceputul modernitatii, cuplul conceptual “majoritate-minoritate”, atat de familiar astazi, nu avea nici o relevanta epistemica (lui Bula ii plac cuvintele “destepte”.)

Ce vrei sa spui, elev Bula?

Sa va explic, doamna invatatoare. In ziua de azi, cand vorbim despre minoritati, drepturile minoritatilor, s.a.m.d., pornim automat de la presupunerea ca “minoritarii” sunt intotdeauna intr-o pozitie dezavantajata fata de “majoritari”, ca pozitia lor e subreda, nesigura, si poate fi oricand compromisa de catre o majoritate ostila. Si asa si este, dar asta doar pentru ca traim intr-o societate democratica si liberala, cladita pe principiul vointei majoritatii liber exprimata prin vot. Ne alegem reprezentantii pe baza principiului majoritatii, ei voteaza in parlament legile pe baza aceluiasi principiu, iar la referendumuri majoritatea e cea care decide “da’ sau “ba”. Observati, rogu-va, ca am vorbit despre o vointa a majoritatii liber exprimata prin vot. Daca nu exista libertate (sau nu exista vot), nu exista nici majoritate, deci nici minoritate. Asa au “rezolvat” comunistii, bunaoara, problema minoritatilor. Va amintiti cumva, doamna invatatoare, ca pe vremea lui Ceausescu sa se ingrijoreze cineva de problema minoritatilor? [Nota: Elevul Bula, nefiind atins de trecerea timpului, a ramas neschimbat de pe vremea aceea. O cunoaste foarte bine.] Nu, atunci ne ingrijoram de problema noastra, a majoritatii. Minoritarii erau ei, nomnklatura, securistii, profitorii sistemului. Minoritatea n-avea probleme. Majoritatea avea.

Mai observati, doamna invatatoare, ca nu am vorbit despre vointa populara, cum e  obiceiul, acum, ca si atunci si ca-ntotdeauna. Va mai aduceti aminte doamna, era tarziu si era toamna ? [Nota: Bula poate face chiar si referinte poetice, dar doamna invatatoare nu stie de Cincinat Pavelescu, asa ca nici macar nu clipeste.] Ceausescu era reales la al XIV-lea Congres – cum altfel decat in numele poporului? Vedeti dumneavoastra, de aceea sunt grijuliu inainte de a aduce “poporul” sau “vointa populara” in orice argument – pentru ca fiecare intelege de-aici ce vrea, iar dintr-o neintelegere din asta americanii s-au omorat intre ei ca, pardon, chiorii, in timpul Razboiului Civil. Au murit atunci aproximativ 650,000 de americani, mai multi decat in toate celelalte razboaie pe care le-a purtat de-atunci pana astazi Statele Unite ale Americii. Unde va fug gandurile, doamna invatatoare? Ati observat c-am spus “le-a purtat Statele Unite”? Inainte de Razboiul Civil, corect era “le-au purtat Statele Unite”. Dupa, “le-a purtat”. 650,000 de americani au murit pentru acest detaliu gramatical: “the United States are” versus “the United States is”. Intelegeti acum de ce ma port cu “poporul” cum m-as purta cu un vas cu nitroglicerina.

Dar, ma grabesc. Revenind la perioada clasica – grecii, romanii, Evul Mediu -, “minoritatea” nu insemna nimic sau, daca insemna ceva, avea mai degraba conotatii pozitive. Motivul e cat se poate de simplu: cei putini ii conduceau pe cei multi. Ceea ce astazi numim “minoritate”, atunci s-ar fi numit “elita”, buna sau rea. Daca era buna, ii spunea aristocratie. Nu, doamna invatatoare, nu era vorba de titluri nobiliare. Insemna doar ca puterea, “kratos”, era in mainile celor putini, dar buni. “Aristoi” erau cei buni, cei cu un caracter nobil, cei care meritau sa conduca. Non multa, sed multum, aveau sa spuna ceva mai tarziu romanii. (“Nu mult, ci bun” – pentru ca Bula mai stie si ceva latina.) Daca cei putini de la putere erau acolo doar pentru ca erau bogati, regimul se numea oligarhie. Iar daca Aristotel numara democratia printre regimurile corupte (alaturi de tiranie si de oligarhie) – e drept, cea mai benigna forma de coruptie – e pentru ca acolo cei multi decideau in favoarea lor, dar nu in cea a intregii comunitati politice. (La fel cum oligarhii decideau in favoarea lor, a celor putini.) Pentru clasici putin conta daca la putere se afla unul, cativa, sau cei multi. Important era daca actionau pentru binele comun, al “poporului” ca intreg ce depaseste suma partilor, sau in interesul unei parti, fie aceea chiar majoritara. Or oamenii intelepti, atunci ca si acum tind sa fie mai putin decat, scuzati, prostii. Asa credeau clasicii. Pe-atunci, argumentul lui Alexandru Lapusneanul, “prosti, dar multi” era citit pe dos: “multi, dar prosti”. Fara suparare. V-o spune Bula.

Lucrurile se schimba radical in modernitatea timpurie, cand alde Hobbes and Locke vin fiecare cu o versiune a contractului social. N-o lungesc, ca vad ca incepeti sa cascati, doamna invatatoare, Va rog sa retineti doar atat: cand oamenii sunt egali, votul majoritatii devine piatra de temelie si nimeni nu mai are dreptul sa i se opuna. De ce? Pentru ca in momentul in care individul accepta termenii contractului, accepta sa se supuna vointei majoritatii ca si cum ar fi fost propria-i vointa. Dar stati, ca asta nu-i tot! Tot majoritatea decide ce-i bun si ce-i rau, ce-i drept si ce-i nedrept. Cu alte cuvinte, Dreptatea si Justitia devin simple conventii sociale. Pentru a mai indulci pastila, Locke, spre deosebire de Hobbes, adauga la drepturile “naturale”, care nu pot fi “instrainate”, pe langa viata, libertatea si proprietatea. Toate bune si frumoase, numai ca in momentul in care exista dispute despre cum aceste drepturi trebuie respectate practic, tot majoritatea va decide. De aceea cand vine vorba despre avorturi, eutanasie, sau pedeapsa cu moartea, sa zicem, majoritatea decide, pana-n ziua de azi, ce-nseamna “cu adevarat” dreptul la viata si ce nu. Intelegeti acum de ce “frica minoritara” e de data recenta? Intelegeti, ca va vad o doamna desteapta, altminteri n-ati fi ajuns invatatoare, nu?

Ei bine, cu problemele astea s-au confruntat, inca de la bun inceput, si americanii de care pomeneam adineaori. De unde stiu? Mi-au spus niste amici americani, Dumb and Dumber le zice. Cum ar veni, Prostu’ si Prostovanu’, da’ sa stiti ca pe nedrept, asa cum de altfel tot pe nedrept imi ziceti si mie Bula. Nu ca va acuz pe dumneavoastra, dar ma simt o minoritate persecutata, ca tot am adus vorba. Revenind la oile americane. Cum poti avea placinta intreaga dupa ce ai mancat-o? (have your cake and it too) – iata intrebarea care-a obsedat America de la bun inceput. E intrebarea-motor care a pus America in miscare si care-o impinge inainte pana-n ziua de azi. If you dream, dream big. Cum poti avea un popor suveran, tinand insa totodata poporul cat mai la distanta de puterea de decizie? Cum poti alege elite care sa placa multimilor? Cum poti avea state distincte dar unite? Mai multe popoare, cate unul pentru fiece stat, dar si un popor american? Intelegeti, doamna invatatoare, ca astea nu-s intrebari simple. “Have your cake and it too” e, Doamne iarta-ma, echivalentul politic al Sfintei Treimi in crestinism, cu un Dumnezeu in Trei, fiecare Dumnezeu intreg dar de o singura Fiinta. In religie e putintel mai simplu decat in politica.

Stati linistita, ca nici americanii nu s-au prins cu una cu doua. De fapt, nu s-au prins cu totului tot nici pana-n ziua de azi – ati vazut, doamna, pe cine-au ales? – dar, dupa incercari succesive, un Razboi de Independenta, doua constitutii si-un Razboi Civil, au gasit o formula bunicica, de care tot stau si ma minunez ca Prostu’ si Prostovanu’. Sa va explic mai pe indelete. Initial, colonistii puritani erau suparati foc pe regele Marii Britanii si iubitori de Parlament, din motive deopotriva politice si religioase, cu care nu va mai plictisesc. De aceea, cand in Marea Britanie a inceput razboiul civil intre partizanii Regelui si cei ai Parlamentului, au tinut neconditionat cu Parlamentul. Sperantele puritanilor Congregationalisti s-au zdruncinat insa serios dupa reinsturarea monarhiei, iar Glorioasa Revolutie din 1688, care i-a adus pe tron pe William si Mary, nu i-a facut mai fericiti. Incet, dar sigur, colonistii americani au ajuns la concluzia ca Parlamentul poate fi la fel de abuziv, ba mai mult chiar, decat un rege nedrept. Drept pentru care au decis sa-i intoarca spatele si sa-l imbratiseze pe rege ca pe un tata iubitor (ad literam). Conform teoriei contractului social, n-aveau nici o sansa, chiar daca ar fi primit reprezentare parlamentara, pentru simplul motiv ca in Parlamentul britanic ar fi reprezentat o minoritate. S-au lepadat asadar de contractul social si l-au adoptat pe cel guvernamental, de moda veche, conform caruia “poporul” din fiecare colonie are un contract distinct cu regele – si-atat. Toate bune si frumoase, pana cand colonistii au realizat ca George (regele) tinea cu Parlamentul – culmea! – pe motive de constitutionalitate. A urmat uciderea simbolica a tatalui, cum stie oricine a citit Decalaratia de Independenta.

A urmat prima constitutie a SUA – Articolele Confederatiei – de care astazi a uitat mai toata lumea, ca nu e frumos sa-ti amintesti de-o constitutie pe care, opt ani mai tarziu, ai ales s-o ignori cu desavarsire. N-o mai lungesc, dar dezbaterile dintre Federalisti si Antifederalisti s-au axat pe doua teme mari si late: cine e mai bine echipat intelectual pentru a reprezenta “poporul” si cum sa gestionezi tensiunea dintre majoritate si minoritate in beneficiul intregului? Poate surprinzator pentru unii, Parintii Fondatori nu erau catusi de putin iubitori ai “multimilor” – mai degraba opusul. La fel ca si clasicii lor predecesori, iubeau poporul conceptual, dar dispretuiau “gloatele” usore de prostit cu promisiuni gaunoase si lesne de inflamat impotriva “celor putini si rai”. In buna traditie republicana, se temeau de factiuni, mai cu seama de cele care puteau deveni majoritare. Asa ca, daca nu le-au putut interzice, s-au straduit din rasputeri sa le multiplice, in asa fel incat nici o tabara sa nu aiba un avantaj de nezdruncinat in fata celorlalte. Reteta? Se ia o majoritate si se sparge in mai multe minoritati, promitandu-i fiecareia cate ceva. Ca n-au reusit 100% o dovedeste Razboiul Civil, pornit de la nemultumirea statelor Sudului ca sunt constant dezavantajate in Congres, in fata majoritatii Nordiste – o nemultumire cel putin partial justificata prin politica tarifelor croita intentionat pentru a sprijini statele industrializate (Nordul), in dauna celor ce depindeau de exportul de bumbac (Sudul). Cu mult inaintea izbucnirii razboiului, sentaorul Calhoun se pronunta vehement impotriva “majoritatilor numerice” si in favoarea celor “concurentiale”, in care minoritatea ar avea drept de veto asupra legilor trecute de catre majoritate. In aceeasi perioada, George Fitzhugh sustinea sclavia cu argumentul ca principiul egalitatii aplicat inegalilor e doar o strategie a celor puternici de a-i fraierii pe cei slabi. Cum s-a incheiat povestea, stiti, doamna invatatoare, nu va mai plictisesc.

Unde suntem acum? Potrivit spuselor amicilor mei, Dumb and Dumber, intr-o situatie usurel paradoxala, in care poporul american s-a intors cu, scuzati, fundu-n sus. Statutul de minoritar e, din nou, unul cat se poate de avantajos, dar, de aceasta data, din motive radical de diferite: ca minoritar nu esti parte dintre cei avantajati de la natura, prin avere, educatie sau mai stiu eu ce altceva. Dimpotriva – dar tocmai de aceea esti protejat, preventiv, in fata unor potentiale discriminari. Sansele tale de angajare si promovare cresc considerabil daca esti parte dintr-una, sau (si mai bine) mai multe minoritati: nativii americani (indienii), negrii, latino, asians, gays, femei (o majoritate minoritara din motive de reprezentativitate), etc. Privind situatia din aceasta perspectiva, se poate spune ca minoritatile sunt, din nou, majoritare, iar majoritatea, minoritara.

Unul dintre motivele succesului neasteptat al lui Donald Trump tocmai aici trebuie cautat – in votul acestei majoritati tacute si frustrate, ignorata de cele mai multe ori de care mass media. Exista limite pana la care toleranta poate fi impinsa. Lupul si mielul dorm impreuna, imbratisati, doar in brosurile Martorilor lui Iehova, si si-acolo, doar dupa A Doua Venire a Mantuitorului. Pana atunci, insa, mai avem putin. Ceea ce insa ii ingrijoreaza cel mai tare pe Dumb si Dumber nu e asta, ci calitatea – atat cea a majoritatilor cat si cea a minoritatilor. Sau, mai bine spus, absenta ei. Intre majortati si minoritati pare a se fi instalat o competitie a prostiei gaunoase care, pentru Prost si Prostovan, cel putin, echivaleaza cu intrarea lor in somaj si, totodata, in lumea elitelor “de merit”.  De fapt, aceste elite au ramas ultima minoritate persecutata atat de catre majoritati, cat si de catre minoritati. Nu intamplator, la americani, cuvantul “elita” este folosit constant cu conotatii peiorative. Cand vrei sa-ti distrugi adversarul, nu trebuie decat sa-l acuzi de elitism. (“Obama bea ceai, nu cafea – e un elitist!”) Asa se castiga acum alegerile – acuzandu-i pe ceilalti ca sunt “elitisti”, “experti”, “tehnocrati”, cu alte cuvinte, ca sunt “altfel” decat restul. Altfel decat “poporul”.

Intelegeti, doamna invatatoare, absurdul situatiei? Paradigma “majoritari versus minoritari” e o paradigma esential cantitativa. Numerica. Statistica. Oamenii sunt redusi la numere. O tanti desteapta foc, Hannah Arendt, amanta lui Heidegger pentru o vreme, spunea ca drama contemporaneitatii nu e ca statistica nu are dreptate, ci, dimpotriva, ca are din ce in ce mai multa dreptate. Ca incepem sa ne transformam, pe nesimtite, din oameni, in numere. Cati prieteni aveti pe Facebook? Cate like-uri? Cate voturi? Cati “followers”? Or lumea n-a fost schimbata cu numere. Lumea a fost schimbata, in bine sau in rau, cu Socrate si Confucius, Iisus si Buda si Mahomed, cu Platon si cu Hegel, cu Machiavelli si Hobbes si Marx, cu Einstein si Darwin si Freud. Si da, doamna invatatoare, cu mine, cu Bula.

Recunoasteti, doamna invatatoare, ca, daca nu ma chema asa de inofensiv, Bula, nu m-ati fi ascultat pana la capat. Recunoasteti ca m-ati fi acuzat de elitism.

Stai jos, elev Bula! Patru! Ce, te crezi mai destept?