… pentru ca, dupa cum spuneau Sfintii Parinti, amintirea mortii e inceputul a toata intelepciunea. Iar, dupa cum, din pacate, se poate lesne constata, zilele acestea avem nevoie de foarte multa intelepciune.

Iar Roma e, din multe puncte de vedere, un oras numai bun pentru asa ceva … Vorba lui Garibaldi (in treacat fie spus, francezii au spus „okay, morte, atunci„):

… iar asta nu doar pentru celebra Cripta a Capucinilor …

… in care oasele a vreo 8000 de calugari au fost aranjate cate se poate de estetic, intr-o combinatie unica in lume, de morbid si frumos.

[Nota: Fotografiatul e interzis. Cu toate acestea, exista ilustrate care pot fi cumparate de-acolo, plus fotografiile gasite pe internet – ceea ce, intre noi fie vorba, imi pare usurel ipocrit.]

… dar mai sunt si toate ruinele, la tot pasul, incalecandu-se, o civilizatie luandu-i alteia locul, incoporand-o mai mult sau mai putin amiabil, precum se poate vedea in Forumul Roman – un amestec de temple si de biserici.

Nu degeaba la Roma sunt tinute la mare cinste cele doua mari cai de-ati aminti de moarte. Filosofia … (Scoala din Atena – Rafael, si bustul zeitei Atena, la Muzeul Vaticanului – uneori statuile au priviri mai inteligente decat oamenii 🙂 .)

… si religia. Iar aici nu ma refer doar la Vatican – impresionant, intr-adevar, cu Pieta lui Michelangelo si tot restul, nici doar la Santa Maria Maggiore sau mai stiu eu ce alta biserica faimoasa dintre sutele care impanzesc Roma si Venetia …

… ma refer mai ales la trecerea de la paganism la crestinism, si de la ortodoxie la catolicism, frumos surprinsa in primele biserici din Forumul Roman, dar si in „icoanele” uitate pe peretii unor cladiri departe de privirile turistilor …

… dar tot la Muzeul Vaticanului, pe un coridor mai spre iesire, ce-i drept, am gasit si asta – Patriarhul Anaxogoras (inclin sa cred 🙂 ) si Papa …

… deci, se poate. In plus, dupa cum intreaga Venetie ne-o demonstreaza, un oras intreg poate muri si frumos.

Doar nu degeaba avem aici Puntea Suspinelor – locul unde condamnatii treceau din Palatul Dogilor spre temnita, suspinand luandu-si ramas bun de la cei dragi. Aceeasi Punte sub care acum, zice-se, indragostitii trebuie sa se sarute pentru a se iubi pana la sfasitul sfarsitului. Ca romani, putem intelege paradoxuri din astea, altminteri la ce bun sa mai citim povesti cu Imparatul Rosu, C-un ochi rade, C-un ochi plange?

Daca un oras intreg poate, noi nu?

PS Era sa uit tocmai „fundita” de pe un text despre amintirea mortii. Cireasa de pe tort, daca preferati – Coloseumul: „Ave, Caesar, morituri te salutant!” („Ave, Cezar, cei ce vor muri te saluta!”)