… 4 iulie – o Declaratie cu doua taisuri

04Iul16

… pentru ca se implinesc 240 de ani de la aprobarea documentului fondator al Statelor Unite (semnarea propriu-zisa a avut loc in August 1776), se cuvine sa trecem macar putintel dincolo de obisnuitele platitudini. La urma urmelor, vorbim aci de un text extrem de scurt – poate incapea cu usurinta pe o coala de hartie ceva mai mare – dar unul extrem de influent, nu doar la nivelul SUA, ci al intregii lumi care si-a gasit in America si, implicit, in Declaratie sursa de inspiratie. Anecdote de genul declaratiei lui Benjamin Franklin, „We must all hang together, or assuredly we shall all hang separately” („Trebuie sa ne atarnam unii de altii, altminteri cu siguranta vom fi atarnati/spanzurati separat”), desi suculente, nu fac decat sa escamoteze gravitatea problemelor pe care Declaratia le si adreseaza dar le si ridica.

Mai intai de toate, denumirea-i oficiala nu e, literal vorbind, Declaratia de Independenta. Formula nu se regaseste nicaieri in textul original, fiind adaugata ulterior, de catre o mana necunoscuta, pe spatele documentului. E „The unanimous Declaration of the Thirteen united States of America„. Nu e o declaratie a poporului american, „We the People„, precum in actuala Constitutie, ci a Statelor, si nu e a United States, ci a united States. Detaliul absentei unei majuscule se va dovedi crucial mai tarziu. Fara a exagera prea tare, putem spune ca o majuscula lipsa a costat cel putin vreo 600,000 de vieti. Sa continuam, insa, cu primele doua randuri:

When in the Course of human events, it becomes necessary for one people to dissolve the political bands which have connected them with another …” („Cand, in decursul istoriei, devine necesar ca un popor sa dizolve legaturile politice care i-au conectat cu un altul …„). Suna usurel ciudat? Da, pentru ca este! In aceeasi fraza intalnim, fara sughituri intelectuale, doua intelegeri ale „poporului”: pe de o parte, cea clasica, in care „un popor” (one people)  e unul, un tot, o comunitate care depaseste suma partilor; pe de alta, cea moderna, in care poporul e doar colectia indivizilor care-l compun („them„). Pana in ziua de astazi poti zice, cu egala indreptatire lingvistica, „the American people is a hard-working people” sau „the American people are hard-working people„.

De-o fi una, de-o fi alta, despre ce „popor”/”people” e vorba in Declaratie? Despre „poporul Statelor Unite” sau despre „poporul” fiecarei colonii/stat? Cine citeste cu atentie lista acuzatiilor aduse Regelui George va trebui sa accepte ca referinta e la „poporul” fiecarui stat, nu la cel al Statelor Unite. Citim, bunaoara: „He has refused for a long time, after such dissolutions, to cause others to be elected; whereby the Legislative powers, incapable of Annihilation, have returned to the People at large for their exercise; the State remaining in the mean time exposed to all the dangers of invasion from without, and convulsions within.” E limpede ca vorbim aici despre Legislativul fiecarei colonii in parte si, implicit, despre „poporul” fiecarei colonii in parte.

Istoria pre-independenta a coloniilor cu Marea Britanie sustine si ea aceasta interpretare. Initial, legislativele fiecarei colonii erau dispuse sa accepte autoritatea (in materie de taxare) a Parlamentului britanic in privinta comertului exterior, dar nu si al celui interior. (Celebra fraza, „no taxation without representation” avea sa apara ceva mai tarziu si, din punctul de vedere al britanicilor, era lipsita de noima, orice reprezentare fiind, din perspectiva lor, in buna masura, virtuala. Nu era nevoie sa votezi pentru a fi reprezentat in Parlament. Nu doar femeile, bunaoara, nu aveau drept de vot, dar segmente intregi de populatie din Anglia erau la fel de lipsite de acest drept, dar nimeni nu facea caz de asta.) Parlamentul britanic a raspuns, clasic, cu ideea ca o suveranitate impartita e absurda logic: suveranitatea e suveranitate in masura in care poate decide orice, ne-avand a imparti puterea cu nimeni. La randul lor, colonistii au raspuns ceva de genul „bine, atunci Parlamentul britanic nu mai are nici o autoritate asupra noastra, singura legatura a fiecarei colonii cu Marea Britanie fiind direct cu Regele (coroana), dupa cum o demonstreaza si asa-numitele royal charters, formulate dupa modelul contractului guvernamental, intre popor si conducator„. Fiecare colonie, in parte, sustinea ca are un contract cu regele, ocolind Parlamentul (unde n-ar fi obtinut, oricum, niciodata, majoritatea de voturi.) Asa se explica de ce Regele e tinta acuzatiilor din Declaratie, nu Parlamentul care, in definitiv, era responsabil pentru toate taxele ce-i nemultumeau pe colonisti.

Partea cu adevarat interesanta, insa, de-abia de-acum incepe. Colonistii americani n-au negat niciodata legaturile „de sange” cu restul Marii Britanii. Dimpotriva. In ultima parte a Declaratiei chiar se vorbeste despre „our British brethren” care au ramas surzi la vocile dreptatii si ale cosangvinitatii. („They too have been deaf to the voice of justice and of consanguinity.”) Din aceste motive, politice, poporul britanic devine un popor strain, ca oricare altul, dusmani in timp de razboi, prieteni in timp de pace („Enemies in War, in Peace Friends„). Ce inseamna asta? Ca „poporul” se formeaza politic si se mentine in existenta prin Legislativ! Traditie, legaturile de sange, cultura sau mai stiu eu ce, devin, in cel mai bun caz, chestiuni secundare.

De aici si confuzia prezenta pana-n ziua de astazi: Avem, pe de o parte,  un contract guvernamental intre „un popor” si Rege, un popor unit politic cu alte „popoare” (din alte colonii, din Marea Britanie, etc), iar pe de alta parte, avem un popor format „politic”, prin libera vointa a indivizilor ce-l compun, vointa manifestata in Legislativul care-l tine-n viata ca popor, adicatelea ceea ce se numeste astazi un „contract social(termenul vremii era „compact”). Subliniez: aici e votba despre minoritati si majoritati. Oricat de „reprezentati” ar fi fost colonistii in Parlamentul britanic, ar fi ramas o minoritate lipsita de putere efectiva – si toata lumea a inteles foarte bine asta. De aici nevoia de secesiune.

Hopa! Am spus secesiune! Am spus! Si-au spus-o si statele Sudului, ceva mai tarziu, cand si-au declarat independenta. Pentru ca, nu-i asa? am cazut de comun acord ca, „when in the course of human events it becomes necessary for one people …” Nu ca n-ar fi exista legaturi de cosangvinitate intre statele din Sud si cele din Nord – nimeni n-a sustinut asta. Atata doar ca Legislativul federal, sustineau Sudistii, partial indreptatit, era dominat de o majoritate Nordista care le ignora interesele. Adevarul e ca, datorita ambiguitatii Declaratiei, fiecare a citit in ea ce-a vrut, ca-n testul Rorschach, cel cu petele de cerneala. Si-au murit mai bine de 600,000 de oameni – mai multi decat in toate celelalte razboiae purtate de americani de atunci pana acum.

Abraham Lincoln, bunaoara, a ales sa se concentreze pe partea cu „We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal …”, fara insa a preciza nici el, dupa cum observa Arendt, daca prin dreptul inalienabil la cautarea fericirii se intelege fericirea in si prin comunitate (principiul republican) sau cea a individului atomizat (principiul liberal). Cu alte cuvinte, fara a lamuri daca vorbim despre „popor” ca despre o comunitate sau ca despre o suma a partilor. Cand statele Sudului au sustinut ca Uniunea e rezultatul vointelor Statelor, dupa cum reiese din Declaratie dar si din Articolele Confederatiei (prima constitutie, aproape uitata, a SUA), Lincoln a replicat cu un argument extrem de inteligent: pana la Declaratie, nu au existat State, doar colonii. Statele si-au dobandit statutul de „stat” doar dupa Decalaratia celor 13 State unite.

Si uite-asa, ajungem iarasi la majuscule – sau la absenta lor. Sunt Statele Unite, State unite, sau state Unite? Ce-a fost la inceput? Oul sau gaina? Si ce formeaza – si mentine in viata! – un popor? Si ce reprezentam? Oameni sau comunitati? Interese individuale sau interese comunitare? S.a.m.d. Macar pentru ca Uniunea Europeana trece prin ce trece, si tot merita sa ne gandim ceva mai mult la toate astea.

Ar mai fi inca multe de spus despre acest text extrem de scurt si de influent, dar nadajduiesc c-ati prins ideea: Cuvintele conteaza. Ideile din spatele cuvintelor conteaza. Pentru confuzii din astea ucizi si te lasi omorat.

Happy Fourth of July!

PS Textul a a aparut si pe http://www.contributors.ro

PPS N-am uitat de mini-seria „… festina lente”. Doar am intrerupt-o din motive aniversare.

 

 

Anunțuri


No Responses Yet to “… 4 iulie – o Declaratie cu doua taisuri”

  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: