…omnia mea mecum portum

25Iun11

… si stiam. Dupa cum spuneam inainte chiar de a parasi Bloomingtonul, stiam ca am a le care pe toate cu mine – y compris barca. Ceea ce n-am putut sa-mi imaginez insa in ruptul capului (si al spatelui si al altor catorva muschi – deltoizi, bicepsi, tricepsi si mai stiu eu ce) a fost combinatia nefasta intre (1) o barca de 60 de pounzi, (2) un rucsac tot pe atata si (3) lipsa de experienta. Cand o barca de vreo patru metri ti se balanseaza nu pe umeri, cum s-ar cuveni, ci pe rucsac, cand cararea pe care trebuie sa mergi e lata de doua palme, cand la deal si cand la vale, plina de bolovani, radacini sau copaci cazuti de-a curmezisul cararii, experienta e demoralizatoare – ca sa folosesc un eufemism.

Dupa primii 40 de „rozi”/rods ( un rod = aproximativ cinci metri), de unde ne-a lasat ghidul, pana la rau, am fost sincer convins ca mi-am supra-apreciat puterile. Am dat vina pe beri si pe pipa – pe nedrept. Ceva mai tarziu aveam sa aflu ca (aproape) totul se reducea la echlibrul barcii pe umeri. A durat ceva timp, cateva „portages” (purtari de barca pe uscat), dar in cele din urma m-am prins. Ba la sfarsit puteam face chiar si portage-uri de 180 de rods cu barca si rucsacul in acelasi timp. Drept e, la vremea respectiva, rucsacul era mai usor din motive obiective.

Si-am intrat pe rau. De fapt, pe un rau serpuind printr-o mlastina pana la primul lac. Ploaia, care pana atunci ne insotise tot drumul, se oprise si n-avea sa ne mai sacaie pentru urmatoarele doua zile. In primul lac am dat pentru prima oara la peste cu momeala artificiala si, tot acolo, am prins primii pesti – printre care vreo doi walleys (un soi de salau, cica).

In al doilea lac ne-am pierdut unii de altii – mai exact Alec si cu mine de Nutu + Andrei si, respectiv, Zbengu + Alexandru – ceea ce nu se face si m-a enervat cu aspupra de masura. Asa se moare in salbaticie – nu din cauza salbaticiei, ci a stupiditatii. Ne-am regasit in cele din urma (logic vorbind, erau la insula din mijlocul lacului, sau pe-aproape, unde se gaseau si locuri de campare). Greseala ramane, dar nu s-a mai repetat, in ciuda sau datorita unor discutii aprinse pe aceasta tema: in salbaticie, nu te desparti fara a avea un plan prestabilit, cu variante pentru situatii neprevazute. Ana are mere, Xenia are pix.

N-o mai lungesc, ca nu intentionez sa va ofer un jurnal pe ore.

A doua zi a fost infernala, cu soare si mai multe portages, doua de peste un kilometru fiecare, dintre care unul peste o mlastina „construita” de castori.

Dar tot atunci am prins si prima stiuca si am facut prima si ultima baie. E si asta o performamta, trebuie sa recunoasteti: sa stai sase zile pe lacuri, rauri si mlastini si sa nu te uzi niciodata (picioarele lui Alexandru nu se numara :)).

Repejor, ne-am intrat in rutina: seara faceam tabara, instalam corturile, adunam lemne de foc, pescuiam. Dimineata strangeam tabara – nu m-am decis inca daca uram mai mult impachetatul sau despachetatul. In ultimele lacuri exista doar un loc de campare per lac. Asa ca, daca se intampla sa fie ocupat, aveai de ales: te intorci sau mergi inainte si mai cari barcile si rucsacii in spinare cateva sute de metri in plus, mai vaslesti un kilometru, etc. Pe la cinci dupa-amiaza, credeti-ma, aceasta alegere devine destul de grea. Dar am mers inainte. Si bine am facut, Pentru doua zile am stat pe Green Lake – lacul cu apa cea mai curata cu putinta. Dincolo de tabara, intr-un golf amarat, pe care altminteri n-ai fi dat nici doi bani, paradisul stiucilor – peste care am dat mai degraba din intamplare.

Nu-i vorba, am prins stiuci si in fata taberei, uneori chiar dimineata, inainte de micul dejun, sau seara, inainte de cina (am stat acolo doua zile). Vreo trei le-am fript la gratar, si una a fost „imbunatatita” la tigaie. Ne specializam, incet-incet. Toata lumea a prins acolo stiuci, toata lumea a scapat acolo de frustrari (nu spui cine), toata lumea s-a bine dispus. Nu e de colea sa scoti din apa o stiuca de o jumatate de metru si mai bine. Dar patru, cinci, sase?

La un moment dat, te mai plictisesti si de prea mult bine, asa ca Zbengu, Andrei si cu mine, am pornit – intro dimineata vantoasa si burnitoasa – spre ultimul lac din „program”. Fara bagaje, caratul barcii in spinare la dus si la-ntors a parut floare la urcehe. Pesti n-am prins, dar am avut ocazia sa adimiram natura. Stiu, inteleg, e un cliseu – pana apuci sa-l traiesti. Sa va tot dea Doamne-Doamne sa traiti clisee din astea! Eram la trei mile de Canada – „putem sa emigram”, vorba lui Zbengu.

Pesti n-am prins, dar nu ne-a parut (foarte) rau. Peisajele pareau decupate dintr-o stampa japoneza si-am gasit si cele „trei scaune de piatra”, despre care ne povestise un John la plecare. Nimeni nu stie cine le-a facut, de ce le-a facut, cum le-a facut (lespezile cantaresc intre cateva zeci si catvea sute de kilograme fiecare si sunt asezate cu o precizie uluitoare). Supravegheaza unul dintre nenumaratele golfuri si par rude cu Stonehenge. Cica un polonez a sustinut ca a vazut extraterestrii pe-acolo, dar, dupa cum zicea John, „probabil c-a baut prea multa vodca”. Cert e ca, estimp, cele trei scaune s-a inmultit. Puterea exemplului. Oameni ambitiosi. Frumos.

La intoacere, dupa incercari succesive esuate prin alte parti – era o zi vantoasa – am mers la „golful handicaptului” si am mai prins in total vreo opt stiuci. Asa, sa fie. Le-am dat drumul.

A doua zi a inceput sa ne para rau. A doua zi, nu prea mai aveam de mancare. Apelurile mele la rationalizare trecusera neobservate, asa cam in afara unei beri pastrata cu sfintenie pentru ultima noapte, toate celelalte incepusera sa se termine: paine, miere, conserve, supa, ceai, etc.

Partea lunga si grea a drumului catre „baza”, am facut-o usor, in cateva ore. Partea scurta si, teoretic, usoara, am facut-o greu. Prima parte am facut-o usor pentru ca era innorat si racoare. Batea vantul. Partea a doua, in ziua urmatoare, tot vantoasa, a durat si mai putin. Dar atunci – ca si la intoarcerea de pe Amazon, mi-am vazut moartea cu ochii. Si, ceea ce e infinit mai grav, nu era vorba doar despre moartea mea. Pentru asta sunt antrenat, sa zicem.

Pe scurt: am pornit pe un lac deja agitat de vantul care ne suierase toata noaptea. Valurile erau maricele, dar nimic ingrijorator la o prima vedere. Cum banuiam ca nu ne vom mai putea auzi din cauza vanturilor si valurilor (aveam deja cinci zile de experienta), am decis care va fi locul (intrarea pe rau si in mlastina) si ora – 12:00 – regruparii. De unde se vede ca nervii din prima zi de „ratacire” n-au fost cu totul in zadar.

Si pornim: Alec si cu mine – barca cea mai usoara, spre un golf mai apropiat, pe malul opus, relativ aproape: cateva sute  de metri. Ailalti, care incotro. Vaslim ca disperatii. Nimic. Vantul ne ducea unde vroia el, valurile se faceau din ce in ce mai mari. La un moment dat renunt si-i spun lui Alec sa ne , indreptam spre gura raului – se intrezarea in departare – da-le-n spuma marilor de stiuci, c-am prins oricum destule.


Zis si facut. Pornim a vasli spre mal – repet, vorbim aci de vreun kilometru. Valurile se fac tot mai mari. Ajung catre un metru. Intr-o canoe de aluminiu, nu e cea mai mare distractie. Valurile se sparg de barca, barca incepe sa ia apa. Pana la mal mai sunt cateva sute metri. Sa te rastorni in mijlocul unui lac de dimensiunile astea, la temperaturile astea, nu-i chiar de colea. Vaslim piezis.Vestele de salvare sunt prinse de scaunele barcii, sa ne fie mai moale la fund. De doua ori ne inclinam intr-atat de tare incat marginea „de jos” a barcii e la doua degete de apa. Sar in partea cealalta si reusesc sa o redresez cumva. Ii spun lui Alec, pe tonul cel mai calm cu putinta (chit ca trebuie sa strig pentru a acoperi vanturile si valurile: „Incet, fara miscari bruste, intinde mana si deschide catarama care leaga vesta de scaun”. Alec, ascultator, incearca. Dar un alt val aproape ca ne rastoarna. Renunta. „Hai sa ajungem mai bine la mal”, zice. Cu vantul si cu vaslitul, doua minute mai tarziu asa si facem. Cand vad primii nuferi, desi suntem inca la vreo cincizeci de metri de mal, ma simt mai  bine. Unde-s nuferi, pamantul nu e departe.

La gura raului e deja o alta lume. Vantul se potoleste si, zece minute mai tarziu, apare barca numarul 2: Nutu si Andrei. Ramane barca numarul 3 – Zbengu si Alexandru – dar cum mai e o jumatate de ora pana la timpul fixat pentru intalnire, nu ne agitam cu asupra de masura: daca au scapat in vreun golf de rafalele cele mai puternice de vant, ar trebui sa fie in regula. Estimp,la gura raului mai apar doua barci ratacite si speriate de lac. Intr-una dintre ele e un „batranel” singur, de vreo saizecisiceva de ani. Cand intra pe rau si se domoleste vantul isi da gluga jos, zambeste si zice: „Kind of breeze out there”. Are barba alba. Am si eu cateva fire albe in barba. As fi bucuros daca as putea imbatrani asa.

N-o mai lungesc. Pe cand ne apucase disperarea, apar si Zbengu + Alexandru. Zbengu avea ambitia sa duca acasa stiucile prinse in ultima zi, la sare si gheata. N-a fost sa fie. De acolo-ncolo, sfarsitul a fost lesinat – un rau serpuit printr-o mlastina si multe baraje de castori de trecut. A! Si-o barca in spate de carat, pour la bonne bouche, vreun kilometru.

Ca-n viata.

PS: Cumva, nu stiu nici eu prea bine cum, am reusit sa fac niste „baieti de baieti”. S-au taiat in talpa (Alec), li s-a umflat mana de la musca „de cal” (Andrei). N-a carait nici unul. Au vaslit cand era de vaslit, au indurat foamea cand era de indurat.

PPS: Cat pe ce sa uit ce era mai important: la fiecare loc de campare era cate o „toaleta”, situata pe o carare la cativa zeci de metri de corturi. Nu, nu avean pereti. Totul era redus la esential – tronul si colacul. In rest, padurea si lacurile. Ei, pour les connoisseurs, ia imaginati-va ca faceti ce aveti de facut nu pe vine, dar in mijlocul naturii, cu un lac in fata si brazi de o parte si de alta! Ba mai puteti si fuma!

Anunțuri


6 Responses to “…omnia mea mecum portum”

  1. 1 SAMANU

    Fumi,

    Ne-ai adus pana la pragul dintre sufragerie si dormitor…

    E un post „frumos” si mai ales adevarat.
    Eu care am carat ruccsaci, nu ca si barcile grele, trebuie sa-ti spun asa : baietzii tai sunt Barbatzi. Si tu un nebun de „copil”.

    Te „urasc” de 10 ori mai mult decat anterior…

    semnat:
    Calarator si eu de rucsac de kg la greu, cu conserve de fasole si cartofi la propriu, plus tigaie si ulei in sticla (nu exista pet in anii ’86…), oua in cutia de ness, invaluite in hartie de ziar.. ETC
    E drept ca eram fara tati pe carari, doar colegi, nu vasleam, doar urcam spre Bulzesti, Cioclovina, Sura Mare, Pestera Bolii, Coiba Mare, Cetatile Ponorului, Peleaga, Curmatura Bucurului ETC etc… Si ne lasam parintii acasa zmulgandule 5o- 100 lei lichizi, rstul in rucsaci, Si dupa reveneam cu nasu inapoi si dimineatza mergeam la scoala….

    PS : Noi, cei care caram cartofi in ruccsac si ne ceream voie de la mama de la tata si de la tov. diriginte… : declaram – copii tai sunt cei mai fericiti copii. Iar tu esti cel care am fi vrut sal avem in echipa atunci.

    Respect.

    PS 2: scuzama cas putin emotionat/sentimental, dar asa e in pragul care trece de sufragerie… Imi revin repede cand calc pragul bibliotecii !

    Mie dor de Taul dintre Brazi, mai mult decat Sala Colectiilor de la Biblioteca, acum.

    (Arogantza deja, ca nu poci scie PS 3… – sa stii ca am aflat unde sunt racii la Caraci, aia de prins cu mana. Colegul meu stia unde. Culme e ca respectivul profesor e din Moldova de sub muntzi, e aclimatizat la Brad. Nevastasa e din zona… El e OM. Atat)

  2. Salut,
    Am si eu cateva site-uri cu page rank-uri 2 si 4.
    Daca vrei sa facem un link exchange avantajos sau mai multe da-mi te rog un add pe mess la id : francesco_da_gama sa vorbim mai usor.
    Astept un raspuns oricare ar fi el.
    Numai bine!!!

  3. 3 fumurescu

    @ Online Games – Buna sa-ti fie inima. Nu stiu ce-nseamna rank-uri 2-4 (banuiesc ca nu foarte bune :)). Nu ma intereseaza schimbul de linkuri, ca nu ma intereseaza defel traficul la blogul asta. (Si, daca m-ar interesa, nu l-as creste artificial prin metode din astea.) Nu e vreun repros. Vreau doar sa raman asa – de casa. Multumesc oricum, pentru intentie.

  4. 4 SAMANU

    @ Fumi… ma lasi pe mine sa ma bag schimbula de mai sus ?
    @online gratis : cautama pe adresa de blogul http://www.cersetoridelinkuri.word.excelsialteextensii.punct com. eu accept si schimbul propus.Da M-ai mareste si ti miza ca e cam mica. 2-4 ??? Mai liciteaza….. Ca-l sun pe unul care da mici pe 7 voturi….
    PS Fumi are dreptate- e in sufragerie, nu-i intra in dormitor…. Momentan, din locul de picnic si eu, negociez cu tine un mic in plus pe adresa de mai sus. Astept provincia.

  5. 5 Shadow

    Misto tare „expeditia” de pescuit. Lasa apa in gura :-). Totusi cat de mare era „minciuna pescareasca”? 30%, 50%, 70%, nu stii ca afost prea multa vodka :-).
    Bravo si tie si baietilor care au demonstrat ca poti sa te bazezi pe ei.Eu astept ca ai mei sa mai creasca si promit ca la expediatia mea familiara o sa te „spamez” si eu cu niscaiva povesti. Dar peste cativa anisori abea.

  6. Bun articol, imi place acest blog. Un pic off-topic: va supun atentiei site-ul FILME1.NET – un site gratuit de filme online subtitrate in limba romana, fara reclame (!), rapid si foarte bun. Eventual, poate va intereseaza si un schimb de linkuri. Va multumesc anticipat!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: