…stiu, stiu. N-am mai scris aici, ca sa spunem asa, de-un an (la multi ani! ca tot veni vorba). Fiind, insa, pe un blog de casa, imi pot ingadui sa va marturisesc si de ce: din varii motive, am trait – dupa cum spuneam intr-un comentariu – si vremuri mai bune. Motivele sunt, la scara istoriei, mai putin importante. Cu demoralizarile sunt, ca tot romanul, obisnuit. Ai o depresie? Sa-ti fie de bine. Zambeste, ca maine va fi mai rau. Abia in momentul in care iti iei depresiile in serios incepi sa ai cu adevarat o problema.

Zice-se: „sufera ca un caine”. Ei bine, da, am suferit – si, intr-o oarecare masura mai sufar, „ca un caine”. Si sunt relativ multumit cu nivelul asta de „suferinta”. Pentru ca, in cazul in care cumva nu stiati, cainii nu-si subiectivizeaza durerea. Prin urmare, nici nu o ampifica, nu-i dau o coloratura emotionala. E „stiintific dovedit” :). Ii doare rau – stiu, ca i-am vazut – scancesc ca si oamenii. Dar, spre deosebire de oameni, cainii nu-si plang de mila. (De aici, probabil, si expresia: „sufera ca un caine”, i.e., „indura totul cu doar cateva scancete”.) Nu demoralizarile sau depresiile sunt asadar o problema – precum racelile, le duc pe picioare. Viata mi-o duc picioare. Psihanalizele mi le fac singur, multumesc de intrebare 🙂

Important imi pare felul in care mi s-a manifestat sa-i spunem depresia: m-am saturat de scris. Mai rau: nu m-am plictisit, m-am lehamisit de-a dreptul. Cand toata lumea scrie despre orice, orciand, 24 cu 7, ce rost mai are sa-ti dai si tu cu parerea? Nimic nu mi-a mai parut demn nu de analizat, ci de consemnat. De scris. Or asta, in cazul meu (ca ma cunosc destul de bine) e semn nu neaparat rau, dar grav cu siguranta. Ca tot veni vorba despre psihanaliza, eu scriu precum respir – si nu, nu ma joc de-a metaforele. Putin conteaza cum a inceput asta. Important e rezultatul – scriu ca sa traiesc si, daca as intinde doar puuuutintel coarda, as putea spune ca traiesc pentru a scrie. Scrisul ma randuieste, ma disciplineaza cu masura. Imi ingaduie o rostuire pe care, la rastimpuri, n-o mai pot vedea. Noica, imi pare, zicea ca definitia culturii este „cea mai buna forma de supravietuire in interval. Trecuta prin filtrul culturii, orice durere devina acceptabila”. Inclin sa-i dau dreptate.

[Nota: Culmea e ca, din acest punct de vedere, Sorin Grecu – asta e un nume pour les conaisseurs – a scris in anii ’80 a poezie care mi-a marcat tineretile – pana l-am intalnit :): „Si de aceea pastreza continuu/O cantitate de frig intre tine si lucruri/Chiar daca afara-i canicula/ Iar animalul te striga pe diferite cai”) Aici Grecu (Grecu!!!) zicea, cred, ce zicea si Noica: cultura – scrisul, in aceasta instanta – iti ingaduie, cu generozitate, sa te detasezi. Iti ingaduie sa suferi obiectiv, ca un caine. Ba mai mult, ca un om, sa te mai si alegi cu ceva de pe urma asta. Sa-i descoperi suferintei un sens. S-o sadesti. S-o uzi. S-o faci sa rodeasca. In defintiv, aici crestinismul se deosebeste fundamental de toate celelalte religii. [Nota notei: Asta merita o discutie de sine statatoare.]]

Suferind, asadar, obiectiv, ca un caine, am mai scris la rastimpuri pe Vox sau pe Contributors – ba am mai scris chiar si cateva e-mailuri. Am scris din reflex, dintr-o disciplina mai mult sau mai putin auto-impusa, pentru a nu ma lasa cu totului tot prada lehamitei si pentru ca un anume simt al datoriei ma impingea sa iau atitudine. Dar n-am scris aici. Una e, dupa cum spuneam, forum externum, alta, forum internum. Intre ele exista, insa, o dialectica – si-a functionat si de data asta. Dupa cum unii care ma cunosc bine stiu, m-a fascinat dintotdeauna ce-a spus Mircea Eliade despre jurnalism (aprox.): „Cariera mea jurnalistica m-a invatat un lucru: cand trebuie sa predai un material pana la ora X, ai – nu ai inspiratie, esti nevoit sa ai inspiratie”. Asa e. Pana la un punct (dar numai pana la un punct), insipratia poate fi „antrenata”. Disciplinata. Vezi „Psihologia Consonantista” lui Odobleja. (De buna seama, nu trebuie uitat nici pericolul de partea cealalta, vorba Sfintilor Parinti). Nu e suficient sa iti repeti „sunt inalt, frumos si destept” pentru a deveni – bagati voi aici un „inalt, frumos si destept”, ca mie, pentru moment, imi scapa: ba-s inalti da’ nu destepti, ba destepti da’ nu frumosi, ba …

Partea mai interesanta, insa, abia de-acum vine: „te scremi” si la un moment dat „iti vine”. Ratezi cateva texte, dar pe urma „dai lovitura” – si stii ca ai dat-o. Cuvintele au picat acolo unde trebuiau sa pice, ideile s-au insiruit, precum margelele frumos incolacite, acolo unde se cuveneau impletite. Iar acest efort in forum externum iti schimba si forum internum. A’ naibii medievalii aia intunecati, pare-se ca stiau ei ce stiau!

Declicul de-acum n-a pornit de la vreun text gazetaresc, ci de la unul cat se poate de „stiintific” – un articol pentru Review of Politics, la care de-abia de-am scris cateva pagini. Dar cred ca mi-au „iesit”. Cum voi afla verdictul de-abia peste vreo jumatate de an, ma mangai cu ideea ca am dreptate. [Nota: A propos de asta, am trimis un articol pentru The European Journal of Politics prin noiembrie 2009; prin martie 2010 am primit raspunsul ca a fost citit de catre doi „anonimi” si acceptat daca aduc unele imbunatatiri; le-am trimis prin iunie 2010; a fost acceptat spre publicare prin septembrie 2010; urmeaza sa apara prin noiembrie 2011; astazi mi-au trimis spalturile sa fac ultimele corecturi (din cele 100 de footnotes, paginile la trei referinte nu erau exacte; in schimb mi-au gresit numele! Funurescu…) Iar asta e un caz relativ rapid. E aici o munca aparent futila pe care putini o pot intelege si aprecia, dar tocmai de aceea fascinanta!]

*******

In fine, fara nici o legatura in afara dorintei de a incepe noul an pe acelasi ton pe care l-am terminat pe celalalt, i.e., analizand relatia dintre traditie si modernitate, iaca niste imagini de la petrecerea de Anul Nou, facuta cu o caruta de prieteni din Missouri, Columbia. A fost primul revelion „cu tematica” la care am participat.

Tema era „anii ’20”. Marturisesc spasit, n-am luat-o la inceput in serios. Femeile, insa, da – si bine au facut. Am avut parte nu doar de vestimentatie a la 1920, dar si de mancaruri, muzica, etc. Basca, prohibitie n-a fost 🙂 Am amestecat muzica anilor ’20 din Romania cu cea a anilor ’20 din America, dar a iesit o amestecatura mai mult decat placuta, care n-a lasat dureri majore de cap ce n-au putut fi drese de-o ciorba de burta preparata de catre amfitrionul Gelu.
Iaca doar cateva imagini. Promit sa revin cu altele si cu niscaiva stihuri de diaspora. La multi ani!