…micile placeri „vinovate”
…a inceput prin 2005, toamna (sau 2006, primavara?), cu un eseu pe care l-am scris pentru scoala despre perioada de dinainte de ’89. M-am gandit atunci la compromisurile pe care le-am facut pana la 21 de ani – nu multe, prin comparatie, da’ or’s’cat, compromisuri, cata vreme n-am aruncat manifeste si n-am incercat miscari de protest evidente – si ca, poate, de aici ni se trage unora acest refuz al compromisurilor post Decembrie ’89. Din nevoia de a compensa. Pe urma, citind comparative politics, am vazut ca fenomenul anti-comunist a fost resimtit, in tonuri si variante diferite, dar resimtit, de-a lungul si de-a latul Europei de Est, taind de-a curmezisul clivajelor clasice, dreapta-stanga, intelectuali-muncitori, tineri-batrani, s.a.m.d.
M-am gandit, mai apoi, de unde vine definitia asta cu „politica e arta compromisului”. Ceea ce avea sa sfraseasca intr-o obsesie a inceput mai degraba in gluma. Nu credeam ca e mare lucru, doar o curiozitate ce se dorea ostoita, de genul „de unde vine OK?” (pe asta am rezolvat-o). Mi-am intrebat profesorii – nimic. Am cautat prin biblioteci – nimic. Am cautat pe internet – nimic. De fiecare data cand expresia aparea era impersonala „se stie ca..”, ” e bine cunoscut faptul ca politica e…”, s.a.m.d. Autorul expresiei se ascunde mai bine decat autorul Mioritei.
Am luat-o pe fir in jos. Am trecut de secolul al XIX-lea – nimic. Al XVII-lea – nimic. Am ajuns la secolele 17 si pe urma 16, cand am realizat un fapt surprinzator: francezii foloseau compromisul constant cu sens negativ, cata vreme englezii, la fel de constant, cu sens pozitiv. M-am frecat la ochi si-am mai verificat o data. Si inca o data. Si inca o data. Am parcurs sute de doumente din secolele cu pricina. Acelasi rezultat. Asta nu mai era coincidenta. Asta era o ciudatenie ce se cerea explicata.
Asa ca m-am pus pe cur si-am inceput sa ma gandesc. Religie nu putea fi – in secolul 16 atat francezii cat si englezii au avut problemele lor de religie, cu hughenotii, anglicanii, etc… Razboaie mai mult sau mai putin civile au avut si unii si altii. Monarhie, asisderea. (Estimp, citeam istorie – ma puneam la punct cu o perioada despre care nu stiam decat chestiuni absolut generale.) Mai ramanea parlamentul – singurul care in Anglia, spre deosebire de restul Europei, a jucat, cu mici intreruperi, un rol din ce in ce mai important in viata politica.
Daca exista o diferenta fundamentala, pe-aici pe undeva se cuvenea cautata.
Nu va mai plictisesc cu detalii tehnice. In cele din urma am ajuns la concluzia ca folosirea diferita a compromisului de-o parte si de alta a Canalului Manceii are legatura cu o diferita intelegere a conceptiei de reprezentare si, implicit, a rolului politic al individului. Una e ca sursa oricarei autoritati si legitimari politice sa fie „the people” inteles ca o colectie de individuali (eu, John, imi deleg autoritatea) si alta ca sursa aceasta sa fie „le peuple” inteles de asta data in sens corporatist, organic – universitas. Paradoxal (si contra-intuitiv, cum ar zice profesorii mei), faptul ca individul englez a fost primul european care a beneficiat de drepturi politice a fost si cauza … castrarii lui politice. John are drepturi pe care sa le inmaneze reprezentantului sau – fie el parlamentul sau regele. Nu si Jean, insa. Protejat de absolutism, Jean si-a mentinut „vana politica” pana cand a putut sa si-o manifeste – de-o bunaoara, cu prilejul Revolutiei Franceze. Consecintele pe termen lung sunt extrem de importante.
In fine, n-o mai lungesc. Acum vreun an si jumatate am dat peste un autor relativ obscur (Gilbert Burnet – cine-l stie sa ridice doua degete) care, un inaintea publicarii Two Treatises a’ lu’ Locke vorbeste in loc de „social contract” despre un „compromise” facut de fiecare cu fiecare, pentru a-si ceda drepturile unui om sau unui grup de oameni… Am fost in al noualea cer. Sa stai pe cur si sa gasesti solutia unei probleme istorice fara sa stii, practic, istorie iti da asa, un sentiment de bine…
Stati, ca asta nu e tot. Dupa Anul Nou – si dupa perioada de gratie de dezintoxicare si revenire la realitate:) – m-am re-apucat de citit. Si, pe cand ma asteptam mai putin, dau peste Guy Coquille (cine-l stie, sa ridice doua degete:), sfarsit de secol 16, care – intr-un context extrem de asemanator cu cel al lui Burnet – zice ca „le peuple” a facut un compromis pentru a evita confuzia si haosul ce ar fi rezultat din imposibilitatea participarii fiecarui francez la deciziile esentiale si de aceea si-a „aprobat” un rege, fara insa a-i delega acestuia toate drepturile… s.a.m.d. E dovada „in oglinda” a teoriei mele, pe partea franceza.
Banuiesc ca nu se intelege mare lucru din asta – dar nu asta e pointul postarii de fata. Pointul e ca munca asta de „arhivar”, stat-pe-cur-si-gandit sau cum vreti sa-i ziceti iti poate da satisfactii greu de inteles pentru alti muritori. Credeti ca alaltaieri m-as fi dat pentru oricine din lume? (nu ca ras-alaltaieri m-as fi dat, da’ asa vine vorba).
E vorba de placerile astea care sunt inaccesibile majoritatii oamenilor – si cred ca fiecare dintre noi are unele de care e, mai mult sau mai putin, constient. V-am mai spus, parca, de pasionatul de macarale din armata – cine sa-l inteleaga? Cine sa-l inteleaga pe colectionarul de dopuri din pluta cand gaseste dopul visat o viata intreaga? Dar pe cel care si-ar da un an din viata daca ar putea gasi o editie princeps, daca ar putea cuceri un munte, daca s-ar putea plimba prin parc taman atunci cand soarele bate prin frunzis intr-o anumita pozitie? da’ cand mai esti si platit (de bine, de rau) sa faci asta – sa nu te simti ca l-ai prins pe Dumnezeu de picior? Astea sunt aproape placeri „vinovate”. Ce placeri vinovate aveti?
PS Imi cer scuze ca n-am mai scris de multisor si le multumesc lui Marius si lui C. ca ma trasera de maneca. Explicatia e de gasit mai sus:)
Filed under: Uncategorized | 10 Comments
blog de om 
Alin, cauta Secta Egoistilor a lui Eric Emmanuel Schmidt, vorbeste despre exact acelasi lucru. Lectura de 2-3 ore pe care sunt sigur ca ai aprecia-o.
Cheers
Desi inteleg ca nu subiectul era subiectul postului ( 😛 ) nu ma pot abtine de la o remarca: Bun! Compromisul exista si si opereaza. Nu este indexat si clasificat? Si mai bine! „Way to go!” Visul oricarui „scholar”. Dar ce insemnatate are dpdv al stiintei politice (si nu srict ontologic?) 🙂
@ Dani – multzam de sugestie
@ C. – pai are – pe mine nu ma intereseaza neaparat practica, pardon, compromisului (in definitiv, ea depinde de felul in care definesti compromisul), ci felul in care oamenii se raporteaza la compromis, intrebuintarea lui in discursul politic – e de bine sau de rau? Pentru ca, daca e de bine, si toata politica se reduce la barter si troc (modelul englez), atunci pe de o parte politicul se rupe total de sfera eticii (nu ca ar coincide) si intra sub logica economicului. E a-morala. Multi polscientisti chiar asta si afirma, de altfel. De aici si political science facuta cu instrumentele stiintelor economice, rational choice theory, formal modelling, etc.
Asta pe de o parte. Pe de alta parte, dupa cum spuneam, se leaga strans de conceptia atat de larg acceptata astazi, conform careia individul este sursa oricarei autoritati si legitimitati politice. Eu sunt reprezentat de politicanul X sau Y – de la englezi ni se trage. (Si de la succesul lor in secolele XVI-XVIII).
In realitate, aceasta teorie e noua – in reprezentarea clasica, un reprezentant nu putea fi decat reprezentantul a ceva de deasupra lui. La francezi, pana si regele era reprezentantul poporului sau al natiunii doar pentru ca le peuple sau la nation, in ansamblu, erau deasupra regelui.
Aceasta reprezentare de sus in jos, in loc de modernul de jos in sus are avanatajul ca nu castreaza politic individul (daca am un reprezentant, se ocupa el de politica murdara si ma lasa pe mine sa-mi vad de treburile private)…
In fine, n-am acum timp, dar chiar in ultimul numar din APSAR e un articol in care se chestioneaza ortodoxia reprezentarii individului si se propune reprezentarea diferitelor tipuri de discurs – adicatelea, tot un fel de reprezentare de sus in jos. Efectele practice sunt mai importante decat iti poti imagina (si explica eu acum). Gandeste-te doar ca politica se desfasoara cu si prin limbaj. Problemele politice sunt, in buna masura, probleme de limbaj. Spune-mi cum definesti o problema ca sa-ti spun cum o vei rezolva.
De moda veche fiind, ma incapatanez sa cred ca rolul politicii ramane justitia, binele comun si eudaimonia individului – nu „self-interest” (care nu e decat tot un joc de limbaj – asa ceva nu se exista – vezi Hume daca nu Platon:)
Ar mai fi multe de spus da’, inca o data, nu asta era pointul postului. Mai bine spune-mi ce placeri ascunse ai matale…P)
Aline, te previn că articolul de mai sus nu va trezi empatie, pentru că afectul cu pricina e indus de necazul cuiva decît de fericire. Tu eşti fericit şi trebuie să te pregăteşti mai degrabă pentru reacţii de invidie. 🙂
E lăudabil efortul tău de a căuta originea conotaţiei negative atribuită de francezi compromisului. Îţi pot livra şi eu o ipoteză ce include şi componenta iraţională, deloc de neglijat, cînd vine vorba de clişee. Rivalitatea, tradiţională pe atunci, între cele două părţi. Tot ce venea de la englezi era grosolan, trebuia denigrat, iar atunci cînd nu se putea, trebuia minimalizat, sau luat în rîs. Vorba francezului: a promite e nobil, a te ţine de cuvînt e burghez. Iar burghezii erau mai influenţi peste Canal. Există şi o reciprocitate în rivalitatea suspomenită. De pildă, e neclar de unde vine cheia franceză. Francezii îi zic cheie engleză, semn că nici unul nici celălalt nu sunt satisfăcuţi de versatilitatea uneltei. Factorul favorizant al compromiterii termenului compromis e limba (neo)latinească, al cărei spirit face ca multe verbe tranzitive, transpuse forţat în diateza reflezivă, sau substantive făcute forţat verbe, să capete conotaţii peiorative, derizorii sau negative. Exemple: a se eforta, a se risca. Ca să nu mai zic de a se compromite.
Acuma, să revenim la topic. Mărturisesc că l-aş fi ascultat şi eu pe camaradul tău de arme vorbind despre macarale, cu atît mai mult, cu cît, în trei săptămîni cît am hoinărit prin şantierele de utilaj greu ale companiei Mitsubishi Heavy Industry ca interpret de română, am văzut ce poate face o macara de containere, maşinărie în greutate de 1000t, super-automatizată luată de păr şi încărcată pe vapor de una şi mai gogonată, de 3000t. Dar firea-mi nestatornică mă face să am perioade şi perioade în creşterea păsărelelor. De două ori în viaţă mi-am făcut din hobby, profesie. Ba, dacă mai pun că am muncit un an şi ca fotograf, de trei ori. N-aş putea spune că a fost rău. La urma urmei, o alegere e bună dacă e făcută la timp. După vreo 9 ani de şurubărit în computere, în prezent, strîng şi mă joc cu aparate foto. Analogice. Cred că, într-un an şi ceva, de cînd m-a lovit damblaua asta, am strîns vreo 30 (majoritatea Minolta, dar şi vreo 6 modele Nikon) am făcut cadou alte vreo 15, am aruncat sau revîndut vreo 20 (pe cele pe care nu le-am putut repara). Un adevărat harem. Le mîngîi aşa cum tu mîngîi mulinetele, le folosesc după cum am nevoie, le fac mediul potrivit de păstrare în cutii etanşe, uscate cu silicagel, le expun din cînd în cînd la lumina lămpilor bactericide (să nu mucegăiască). De cînd am aflat că linia de aparate foto a Minoltei a fost achiziţionată de Sony, am început să trag cu ochiul şi într-acolo. Deocamdată am pus mîna pe primul model din seria α, ce continuă, de fapt, vechea serie Minolta α. Mecanica e Minolta, iar electronica, Sony. Îl probai ieri în grădina zoologică, unde i-am dus, pe Tetsu şi pe un coleg de-al lui, să se joace cu zăpadă. E primul aparat digital de care sunt mulţumit din cam toate punctele de vedere. Iar cînd îmi voi permite recentul α-900, cu senzorul în formatul filmului de 35mm, voi putea folosi la fotografia digitală toate bătrînele obiective AF Minolta. Asta fu.
Mai, micile placeri se reduc la jocuri pe calculator. Placerile sunt si „vinovate” pentru ca efectiv am impresia ca trag chiulul de la indatoririle de familie cand mai trag un joc… Iar jocurile sunt obsolete (ma rog, nu chiar ca si cele pe care le aminteai tu in alt post, pentru ca acelea sunt de-a dreptul expirate:-) ) pentru ca numai de astea mai am vreme; Si resurse hard 😛
E drept ca aici am mers ceva mai departe: intr-o buna zi, cuprins de nostalgie, mi-am downloadat de pe net cateva emulatoare de Sinclair (cel de 64K, pentru cunoscatori) si niste jocuri corespunzatoare, in memoria vremurilor cand pierdeam nopti intregi in fata unor jocuri in care elementul cheie era imaginatia, care trebuia sa suplineasca lipsa de densitate a pixelilor. Senzatia a fost pe cinste, mai ales ca incarcarea jocurilor (LOAD ” „) se facea inceeeeeet, acompaniata de acel sunet de carrier pe care il auzeai cand incarcai programe de pe benzi magnetice :-))
Ba, mai mult, astea fiind facute am avut ambitia sa incerca sa reprogramez in Basic-ul nativ al acelor homecomputere istorice propriile jocuri si probleme, pe care le programasem in juniorat. Ai sa razi, nu am reusit, dar cred ca erorile aberante pe care le-am primit erau cauzate de faptul ca un Intel® Core™ 2 Duo pe 64 de biti nu este si nu va fi capabil sa inteleaga, deci nici sa emuleze, logica elementara dar sanatoasa a acelor bijuterii ale tehnicii.
Kinky enough? :-)))))
C.
…nu stiu ce se intampla, dar blogurile astea au luat-o razna. Mai intai n-am putut accesa blogul de la Cotidianul. Apoi l-am putut accesa, dar nu m-am putut loga. Acum ma pot acolo dar am scris aici un ditamai raspunsul si s-a pierdut, undeva, in eter…
Hai sa vedem daca merge asta…
PS Just in case ca merge. C., daca din ce-a scris Marius am mai inteles cate ceva, ca mai stiu si eu ce e aia camera digitala si obiectiv, al tau m-a bagat total in ceata (te refereai la Packman, Lemicsi si Gorbaciov?:) Poate altii mai priceputi sa te-nteleaga…:)
…ui c-a mers!
Omule, esti viu…