http://www.dilemaveche.ro/

Dupa o indelunga colaborare, am ajuns si pe prima pagina a Dilemei Vechi:) Al treilea barbos, dupa Andrei Plesu si Andrei Pippidi, cu voia Dvs:))

cei care stiu despre peripetiile mele pe Amazon nu vor afla noutati fundamentale – alea le tin pentru blog:)

…dupa o indelunga si matura chibzuinta am descoperit, in sfarsit, care e problema blogului si de unde reticenta mea in utilizarea acestuia. Problema nu e ca, vrei nu vrei, inviti oamenii pe hol (sau, treaca de la mine, chiar in sufragerie) si nici ca usa ramane deschisa in permanenta. Problema e ca toti acesti oameni iti dau binete si, ca orice musafiri, vor sa fie bagati in seama. Si-atunci, le raspunzi, ceea ce creeaza doua noi probleme: 1) incepi sa te prefaci fara macar sa-ti dai seama – nu primesti musafirii in chiloti, scobindu-te in nas si nu te rastesti la ei sa taca pentru ca vrei sa urmaresti History Channel. E aici un amestec subtil de civilizatie si ipocrizie, ridicat pe culmi nebanuite in Angla victoriana si in Ardeal:) Are si farmec dar e si periculos. 2) cand initiezi un dialog cu cineva, oricine, omul cu pricina inceteaza a mai fi un necunoscut. Spre deosebire de publicul obisnuit care ramane pentru autor o mare de necunoscuti, „publicul” de pe blog e deja „privat”. Dar despre granita dintre public si privat cu alta ocazie. Ma iertati ca nu va invit, dar merg la cina:)

PS Imi cer pe aceasta cale tuturor celor carora nu le-am  raspuns direct zielele acestea. N-am avut timp si nici idei cat de cat meritorii.

…sau filme?

…problema blogului e mai complicata decat pare la o prima vedere. Adica, stiu sa scriu (imi place sa cred). Scriu cum altii respira sau eu fumez:) Scriu cum trageau teroristii din decembrie – din toate pozitiile: scriu la ziar, scriu piese de teatru sau articole stiintifice. Scriu e-mailuri si – „a fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti” – scriam scrisori „de mana”. In armata faceam bani scriind scrisori de dragoste in locul altora, iar munca mea era foarte apreciata de toate partile:)

Dar blogul? Ce e blogul? Nu-i nici e-mail, nici articol de ziar sau capitol de carte. E ca si cum ai pofti pe cineva-n casa, dar l-ai tine pe hol. Sa corectezi? Sa-ti editezi textele de pe blog? – nu suna asta a fariseism? Licurici, parca, are un motto ceva de genul „just as she is” – da’ cu masura – just as she is editata:)

Blogul e ca fata saracului din poveste (asta am mai scris-o si ma simt acum ca si cum m-as plagia singur): nici imbracata, nici dezbracata, nici calare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe langa drum.

Imi va lua ceva timp pana voi reusi sa ma adaptez acestui stil de tinut oamenii pe hol:)

Aveti rabdare.

PS Culmea face ca acum aia de la Cotidianul sa se mobilizeze si ei sa-mi faca blog – cum fac cu doua, cand eu nu ma descurc cu unul? se pot „cupla” cumva? Astept detalii tehnice…

PPS Cand apas „salveaza” – unde se salveaza?

…acum trebuie sa-mi si spuneti cum se face orice altceva in afara de postat texte. Si-n plus, inainte de a incepe sa scriu pe chestia asta trebuie sa ma lamuresc: „ce este, de fapt, un blog? Care e natura lui?”

Am figured out cum sa va aprob comentariile, dar cam atat – viata mea era mult mai simpla ieri:)

…merge! O facui si pe asta – vorba inscriptiei de pe crucea din cimitirul Patrunjelu’:) Ma rog, inteleg ca Laura dimpreuna cu Ana „mi-au facut-o”, da’ eu am activat account-ul! Ma simt cum m-am simtit prin clasa a sasea cand in Cutezatorii mi-a aparut primul text – un inceput de roman c-o cacofonie care-a trecut de cenzura: „Nucu cobori scarile doua cate doua. Afara soarele stralucea puternic. Respira adanc: „In sfarsit, vacanta!” De la o fereastra rasuna un fluierat puternic. Fara sa intoarca capul (sic!) stiu ca era… Nu va mai plicitisesc – am o memorie destul de buna (inca imi inclusiv tabelul lui Mendeleev:) It’s a blessing and a curse:)

Destul pentru inceput.

…merge?