…pentru că de multe ori ratăm pădurea din cauza copacilor. Prea concentrați pe detalii și pe hic et nunc, nu mai putem vedea tabloul de ansamblu, „the big picture“, la scara mai mare a istoriei. Bunăoară acum. Cînd nu sîntem prea ocupați cu Jocurile Olimpice (că veni vorba, de comparat miile de chinezi mișcîndu-se și bătînd din tobe într-o coordonare perfectă și înspăimîntătoare de la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Beijing cu spectacolul de imaginație și diversitate de la Paris), de ambele părți ale Oceanului nu se vorbește decît despre succesiunea de evenimente haotice din ultimele săptămîni ale politicii americane – și pe bună dreptate. După o (prea) lungă perioadă de băltire a vieții politice, lucrurile par a fi intrat în vrie, spre entuziasmul unei bune părți a electoratului, cu excepția, poate, a celui trumpist.

Nu intenționez, însă, să discut acum politica americană. Pînă la alegerile din noiembrie voi mai avea ocazia. Și nici despre imprevizibilitățile din alegerile altor democrații liberale sau despre completa lipsă de acuratețe a sondajelor de opinie, incapabile să anticipeze scorurile finale mai bine decît o făceau odinioară zborul porumbeilor sau ghicitul în bobi al vreunei Baba Rada. Nu vreau nici să zăbovesc acum asupra imprevizibilității deja faimoase a lui Donald Trump. El reprezintă doar cazul poate cel mai vizibil. Dar mai există destule. Poate cineva să ne spună ce va face Putin? Dacă sau cînd sau cum Xi va decide să atace Taiwanul? Cu ce va mai surprinde Parlamentul European (făcînd de rușine și România, și religia) Madame Șoșoacă? Singurele excepții politice de stabilitate și predictibilitate care-mi vin acum în minte sînt monarhia britanică și Nicușor Dan.

Nu rîdeți! Alăturarea pare forțată, dar, în realitate, nu e cîtuși de puțin – și cu asta ajungem la miezul problemei. Lăsăm copacii în urmă pentru a putea vedea, în sfîrșit, pădurea. Singurele oaze de predictibilitate într-o lume altminteri din ce în ce mai haotică au rămas acum, aparent paradoxal, respectarea cu sfințenie a tradiției (frumoase), în cazul monarhiei britanice, respectiv claritatea (și frumusețea) matematicii, în cazul Nicușor Dan. Nici frumusețea care le unește pe cele două nu este întîmplătoare. Pentru că există frumuseți odihnitoare, din categoria celor care durează (și îndură), precum cea a unui lac de munte, a Sonatei Lunii a lui Beethoven sau a unei ecuații complicate a cărei rezolvare doar cei pasionați de matematici superioare o pot aprecia. Și există frumuseți tulburătoare la propriu, stresante, precum cea a New York-ului în Manhattan, a unei trupe precum Metallica sau a filmulețelor de pe TikTok. Din fericire – și deloc întîmplător –, astea nu durează.

V-ați întrebat vreodată de ce se bucură de atîta succes această imprevizibilitate în ziua de astăzi? Cum de-am ajuns să alegem schimbarea de dragul schimbării și noutatea cu orice preț, în toate domeniile, de la artă la pedagogie, la religie? De ce am ajuns să urîm stabilitatea și predictibilitatea? Să preferăm traiului mic-burghez anarhia? Aventurile de-o noapte relațiilor de lungă durată? Arta abstractă celei clasice, conserva de roșii sau banana lipită pe perete Rondului de noapte al lui Rembrandt? De ce am trecut fascinați de la Facebook la Instagram, la Twitter (X), la TikTok? Aș putea continua așa mult și bine – copaci sînt destui, de la vajnici stejari la niște tufe amărîte care visează să crească mari. Nădăjduiesc, însă, c-ați prins ideea, așa că ne întoarcem la pădure.

Pădurile nu apar peste noapte, cît ai bate din palme. Pădurea are nevoie de timp, iar aici asistăm la o răzbunare istorică, ale cărei semințe au fost sădite cu secole în urmă, odată cu apariția Iluminismului. Nici acesta nu a apărut din senin, ci ca reacție la o societate percepută (pe bună dreptate) ca anchilozată și tot mai coruptă. Prin urmare, Iluminismul s-a plasat din capul locului împotriva oricărei tradiții, de la filosofie la religie și de la artă la politică. Obscurantismului i-a opus claritatea „științei“, religiei – ateismul republicanismului, corpului politic tradițional – contractul social, virtuții – majoritatea, înțelepciunii – inteligența ș.a.m.d.

De bună seamă, ca răspuns la contrareacția iluministă, contra-contrareacția nu s-a lăsat așteptată (la scară istorică). De la reacționarii „clasici“, precum Joseph de Maistre sau Edmund Burke, la cei care-au încercat să împace, în felurite feluri, capra cu varza, precum Rousseau republicanismul clasic cu modernul contract social, sau Hegel – teza cu antiteza prin sinteză, ghilotina Revoluției franceze etc. Au urmat de-a valma mișcarea romantică, Goethe, Wagner, Nietzsche, impresioniștii, cubiștii, Warhol, Einstein l-a detronat pe Newton ș.a.m.d. Dar odată pornit la vale, bulgărele rațiunii instrumentale s-a dovedit o avalanșă de nestăvilit. Ultimele ei zvîcniri „pe stil vechi“ au fost comunismul și nazismul, urmate de mult mai echilibratele democrații liberale. 

Predictibilitatea și bunăstarea așa-numitului trai mic-burghez au devenit plictisitoare, raționalitatea birocratică prea apăsătoare și lumea, vorba lui Max Weber, prea dezvrăjită. De-acum, însă, rațiunea instrumentală crede că știe cum să se ferească și să profite. Așa au apărut toate cărțile și filmele și jocurile video cu vrăjitori și cavaleri și dragoni – prea multe exemple pentru a le putea enumera aici. Așa se explică succesul filmelor și serialelor cu și despre gladiatori, regi și regine, sultani și sultănese, dar și cele cu supereroi și supereroine ș.a.m.d. Și tot așa și cel al noilor media, preferința largă pentru știrile cît mai scurte și cît mai senzaționale, deficitul generalizat de atenție și scăderea capacității de concentrare, dar și anxietatea, depresiile, sinuciderile, violențele mai mult sau mai puțin stradale, drogurile – iar lista poate continua. Din nou ne e rău de prea mult bine, or asta nu a fost niciodată un semn bun. E răzbunarea browniană.

Tare mi-e teamă că cei care se amăgesc că pot controla aceste fenomene au uitat ce e aceea o mișcare browniană. Descoperită de către Robert Brown încă din 1828, pe cînd studia particulele de polen dintr-un lichid, ea a fost confirmată experimental de către Einstein, în 1905. Se definește ca „o mișcare spontană, complet haotică, a unor particule într-un lichid“. Cu cît „lichidul“ (a se citi „lumea“) e mai puțin vîscos și „temperatura“ (a se citi „nemulțumirea publică“) mai înaltă, cu atît mișcarea va fi mai accelerată și mai haotică.

Stați cu ochii pe termometre!

NOTA: Textul a aparut si in revista Dilema – http://www.dilema.ro

(Notă: Acest text nu este recomandat minorilor fără supravegherea părinților.)

…pentru că orice părinte de copil mic (sau bunic cu nepoți) știe că pruncii din ziua de astăzi par să trăiască într-o lume mult mai periculoasă decît lumea generațiilor noastre, în ciuda războaielor, comunismului ș.a.m.d., cel puțin dacă e să ne luăm după creșterea spectaculoasă a avertismentelor de pe orice produs destinat (sau nu) copiilor. Te și miri cum cîțiva dintre noi am supraviețuit fără atîta îngrijorare. Cuvîntul de ordine acum e „Atenție!“. Atenție! Nu lăsați pungile la îndemîna copiilor – pericol de sufocare! Atenție! Jucăria conține piese care pot fi înghițite de copil! (Asta pînă și la jucărioarele-surpriză din interiorul ouălor de ciocolată Kinder.) Atenție! Jucăria a fost tratată cu produse chimice posibil dăunătoare pentru… copii! 

Ne-am infantilizat cu toții, și bunicii, și nepoții. Și pe urmă ne mirăm de ce ne cresc copiii anxioși, speriați de propria umbră și de pericolele lumii reale (spre deosebire de siguranța celei virtuale, unde ai cîte vieți poți duce, iar în cel mai rău caz poți relua jocul). Odinioară, de cînd era în scutece, copilului i se spunea doar să nu se joace cu focul, că se arde (e „uf!“), să nu își dea cu ciocanul peste degete, că-l doare, și să aibă grijă cu briceagul, că se poate tăia. Copilul, în cele mai multe cazuri, făcea toate astea, în ciuda avertismentelor, dar învăța repede, pe propria piele, că „ăștia aveau dreptate“: se ardea o dată, își dădea cu ciocanul peste degete de cîteva ori și îi cădeau unghiile sau se tăia cu briceagul pînă învăța să fie atent și să nu repete aceleași greșeli. 

Odinioară se spunea „cine se frige cu ciorbă, suflă și-n iaurt“. Acum, în toată lumea vestică, ne frigem cu ciorbă și mai comandăm una. Poate prima nu era destul de fierbinte. Și încă una. Și încă una. Iar pe urmă ne mirăm de ce ne tot opărim. Sastisite de prea mult bine și anesteziate de prea multe precauții, democrațiile liberale au uitat baza – că nu e bine să te tot joci cu focul. Că democrația prost înțeleasă e „uf!“. Cît e încă în scutece, copilul plînge de fiecare dată cînd vrea satisfacerea imediată a nevoilor – și e bine c-o face, pentru a putea supraviețui pînă crește. Pe măsură, însă, ce iese din scutece, nevoile se transformă treptat în dorințe, dar un părinte responsabil știe să-l învețe că nu toate se pot obține cît ai bate din palme („instant gratification“), nu toate ți se servesc pe tavă și că nu toate dorințele și poftele sînt nevoi. Nu degeaba „D-l Goe“ a rămas un clasic. Pentru că părintele responsabil pregătește copilul pentru viața adultă. 

Încă de pe la 1835 toamna, Alexis de Tocqueville avertiza că democrația are tendința de a servi și distra oamenii, cu o grijă aparent parentală, însă cu o diferență majoră: în loc să-i pregătească pentru viața adultă, plină de responsabilități și de planificări pe termen lung, vrea să îi mențină într-o copilărie perpetuă. Acum, nici părinții nu își mai pregătesc copiii pentru maturitate, nici democrația. Noi cerem, politicienii ne dau, ba ne promit și mai abitir. Nici algoritmii nu stau cu mîinile-n sîn, ci ne creează noi și noi „nevoi“. E cam ca în jocul acela, ușurel subversiv, din vremea copilăriei mele comuniste (dacă și-l mai amintește cineva): „Aș mînca o portocală!“, zicea, din senin, un puști. „De ce una și nu două?“, întreba al doilea. Atunci, era musai să plusezi, ca să nu te faci de rușine: „De ce două și nu trei?“.  Jocul se termina doar cînd copiii se plictiseau și mergeau acasă, unde nu era, de bună seamă, nici o portocală. Acasă erau părinții. Acum, degeaba mai vrem să mergem acasă – acolo sînt alți copii, chiar dacă poartă barbă sau taioare.

Cum am ajuns aici? Încă din antichitate, Aristotel se îngrijora de pericolul de-a confunda echitatea cu egalitatea. Nu dai fiecăruia o minge de baschet, să zicem, în numele egalității, după cum nu dai fiecăruia lecții de pian sau de acordeon. Nu doar că n-ajută, dar e dăunător. Nu sîntem identici. Avem fiecare talente diferite și diferite puncte slabe, unde avem nevoie de ajutor. Pentru a le distinge, e nevoie de înțelepciune, teoretică și practică (prudentia). În plus, dacă sîntem cu toții la fel, de ce unii ar avea mai multă dreptate decît alții? De ce mai multă autoritate? Cine să fie judecătorul? Iată întrebarea la care, de pe la Thomas Hobbes încoace, modernitatea a dat un răspuns: majoritatea. Totul poate fi contestat, dar nu și numerele. Și uite-așa, pe nesimțite, am devenit cu toții sclavii acestora. Nu degeaba ne plac statisticile și sîntem obsedați de prognozele meteo, chiar dacă 50% șanse de ploaie nu înseamnă nimic. Măcar ne dau senzația că am rămas cumva stăpînii propriilor destine. La fel ca și alegerile. Toate bune și frumoase, dar atunci de ce crește nemulțumirea „populară“ și de ce nemulțumirea a rămas singura care ne mai egalizează într-o lume altminteri din ce în ce mai fragmentată și mai polarizată? De unde și pînă unde atîta înverșunată dușmănie între popoare, partide și oameni, în numele sfintei egalități? 

S-o luăm altfel: de ce sîntem cu toții fascinați de Inteligența Artificială (AI), dar nimeni nu vorbește de Înțelepciunea Artificială (Artificial Wisdom, AW)? De unde atîta sfială într-o lume altminteri atît de obraznică? Poate, doar poate, pentru că undeva, prin străfundurile sufletelor noastre (naturale, că nici de suflete artificiale nu vorbește nimeni), încă mai înțelegem deosebirea dintre inteligență și înțelepciune. Elon Musk, bunăoară, este fără doar și poate un om inteligent (de aci probabil și obsesia lui pentru orice ține de Inteligența Artificială), dar, din cîte știu, de înțelepciune încă nu l-a „acuzat“ nimeni. 

Și despre unii copii se spune „sînt inteligenți“, dar încă n-am auzit vorbindu-se de copii înțelepți. Nu degeaba inteligența se poate măsura (cică) în coeficienți (IQ-ul), dar de coeficient de înțelepciune nu îndrăznește nimeni să vorbească. Încă mai avem bun-simț. Să recapitulăm: sîntem democrații de D-l Goe, crescînd alte generații de D-l Goe. Am uitat că democrația prost înțeleasă e „uf!“ și prima, și a doua, și a zecea oară, și că, dacă facem aceleași alegeri, nu trebuie să ne mirăm c-am ajuns unde-am ajuns. Poate, doar poate, a sosit timpul să alegem și înțelepciunea, nu doar inteligența.

Și să nu uităm: omul poate ajunge în scutece în două perioade ale vieții – la început, dar și la sfîrșit.

NOTA – de alt fel decat prima :): Textul a aparut si in Dilema – http://www.dilema.ro

…așa că toate-s bune. Democrația ne-a învățat că toți oamenii sînt egali (în fața legii, dar asta e o nuanță lesne de ignorat). Noile media au împins lucrurile și mai departe: sîntem cu toții egali în sensul că fiecare e mai inteligent și mai priceput decît toți ceilalți. Dovada? Păi, uite, eu pot să-mi dau cu părerea la fel de bine ca oricine, nu mai recunosc nici o autoritate, public și eu ce și cînd am chef la fel ca nu știu ce „nume mare“ (ei, aș!), comentez cu aplomb și nu mă las prostit de unul sau de altul. Ceilalți, da. Eu, nu. În fine, dar nu în cele din urmă, cireașa de pe tort – politicienii. Toți închinîndu-se, teoretic, Măriei Sale Poporul. În practică, toți urmînd cu obediența animalelor de circ sondajele și „formatorii” de opinie. 

Atenție! N-am zis „opinia publică“ pentru că „publicul“, în ziua de astăzi, nu mai e de găsit. „Publicul“ presupune, în primul rînd, o adunare responsabilă a poporului adult (din latinescul publicus, rezultat din poplicus, de la populus, „popor“, și pubes, „adult“). Presupune un set de convenții și principii asumat de către toți participanții. Astăzi, oricine poate pretinde că vorbește „în numele poporului“, deși nu mai există „popoare“ și nu mai există nici „public“. Ne dăm toți în cap unii altora. Iată știrea-bombă: Nu mai există republici! (De la res-publica.) Există doar adunături de opinii. Avem republici ca forme fără fond. Republici doar cu numele.

Rezultatul? Cică toate-s bune, dar se vede de la o poștă că prea puține sînt și frumoase, atît de o parte, cît și de cealaltă a Atlanticului. Săptămîna trecută a avut loc, în Statele Unite, așa-zisa dezbatere prezidențială, deși nici unul dintre cei doi participanți nu a fost încă oficial nominalizat în Convențiile Naționale ale celor două partide. A fost o dezbatere dureros de privit. Ca unul care a lucrat cîțiva ani, în timpul școlii doctorale, la un cămin de bătrîni, m-a pocnit mila și m-am întrebat, cu toate seriozitatea, dacă acei consilieri care l-au încurajat pe Joe Biden să intre în această cursă pentru a doua oară nu sînt vinovați de abuz asupra persoanelor în vîrstă. Donald Trump, la rîndul lui, a continuat seria minciunilor megalomanice, care parcă i-a fermecat pe republicani precum șarpele Kaa din Cărțile Junglei (pentru cunoscătorii de desene animate clasice).

Surprinși de amploarea propriilor amăgiri, democrații americani se află în fața unei dileme: să-l înlocuiască pe Biden la Convenția Națională ce va avea loc în august sau să continue cu un pariu evident perdant? Ca să-l înlocuiască, însă, mai întîi de toate Biden va trebui convins să se retragă, „eliberîndu-și“ astfel delegații ca să poată vota cu altcineva. La ora la care scriu aceste rînduri, din păcate, președintele nu dă semne c-ar realiza amploarea dezastrului și pare-se că nimeni nu îndrăznește să-l tragă de mînecă.

America e, fără îndoială, în criză. Dar criza (krisis) înseamnă un moment de cotitură, presupune luarea unei decizii. De prea mult timp, Convențiile Naționale se goliseră de sens, devenind simple formalități pentru a confirma niște jocuri deja făcute. (Doar cînd Obama a candidat împotriva lui Hillary Clinton au fost cîteva momente mai palpitante.) Acum, democrații au o șansă. America are o șansă. Dacă în august ar avea loc o Convenție cu dezbateri aprinse, între candidați (mai) tineri și (mai) credibili, urmărită garantat de zeci de milioane de alegători ca o competiție internă „pe bune“, cîștigătoarea sau cîștigătorul va avea toate șansele să-l înfrîngă pe Trump. Pentru că, lăsînd spălații pe creier la o parte, fostul președinte nu are simpatia americanilor decît prin comparație cu Biden. Astfel, nu doar democrații, ci și republicanii își vor fi învățat lecția. Iar peste patru ani poate o vom vedea pe Nikki Haley candidînd, ca pe un politician republican normal. Mi-e dor de puțină normalitate.

Dincoace de Ocean, dar încă nu pe continent, dilema britanicilor e alta. Și acolo a avut loc o dezbatere, trecută cu vederea, între premierul conservator Rishi Sunak și liderul laburist Keir Starmer. Nici unul n-a îndrăznit să vorbească despre elefantul din sufragerie, Brexit-ul, dar mai devreme sau mai tîrziu politicienii vor fi nevoiți s-o facă și să accepte realitatea: majoritatea poate decide prost. Foarte prost. A te închina ei, în loc de-a o conduce, e o greșeală care va fi plătită scump de toată lumea. E, înclin să cred, ceea ce încearcă să facă, în Franța, Macron, dizolvînd Parlamentul și organizînd alegeri anticipate. Pentru că Macron poate fi învinovățit de multe, dar președintele care a reimpus latina ca materie obligatorie în liceele franceze și bacalaureatul din filosofie, numai de populism nu poate fi acuzat.

S-a spus că Macron „joacă Franța la ruletă”. De acord, într-un singur scenariu – cel în care Adunarea Națională, partidul lui Le Pen, va cîștiga majoritatea absolută și îl va obliga cumva pe președinte să demisioneze. Altminteri, Franța nu prea are cum pierde. Macron pune francezii în fața unei oglinzi: asta vreți? O țară divizată între două extreme care se intersectează într-un singur punct, Rusia? Asta veți primi! Pohta ce-ați pohtit! Să vedem dacă veți fi mulțumiți. Că, de pe margine, tot chibițul e specialist. Iar rămînînd președinte într-o republică semiprezidențială, Macron va avea grijă să nu scape total lucrurile de sub control. Doar așa, normalitatea mai poate avea o șansă la următoarele alegeri, peste mai bine de doi ani. De-abia pusă în față dilemei, are și Franța o șansă. Tuturor ne e dor de puțină normalitate.

Dar România? Deocamdată, se poartă discuții despre onoare între un ostaș plagiator („cumsecade“) care în 2018 promitea să nu intre în politică („Consider atît de sfîntă onoarea şi demnitatea de a fi fost şeful Statului Major al Apărării încît, indiferent de ceea ce mi s-ar propune, nu voi face altceva“) și un erou al revoluției, care a cerut în 2019 să i se schimbe titlul de „revoluționar cu merite deosebite” în cel de „luptător cu rol determinant” în victoria Revoluției de la… Buzău. „Luptă, luptă și dă-i, și dă-i și luptă… și eu mă-nțeledzi tocmai acuma să remîi pe dinafară… fără coledzi!“ Cine le mai reperează lor onoarea? „Las’ că ţi-o reperează dom’ Mitică!” Pe dom’ Mitică, însă, ia-l de unde nu-i. 

Noroc că noi n-am cunoscut niciodată normalitatea, așa că n-are după ce să ne fie dor.

NOTA: textul a aparut si in Dilema – http://www.dilema.ro

9.398

…nu știu alții cum sînt, dar dintre oamenii din „leatul” meu aflați peste Ocean, sîntem cîțiva care, precum (zice-se) trăgeau teroriștii din decembrie ’89, „din toate pozițiile”, votăm de fiecare dată „din toate pozițiile”, adicătelea de oriunde și de oricîte ori avem ocazia. Și, dacă tot am adus vorba despre vremuri de mult apuse, circula pe atunci un banc numai bun de descrețit frunțile încruntate electoral: cică o domnișoară foarte arătoasă dă un anunț la mica publicitate – „Caut soț tînăr, înalt, musculos, cu mulți bani“. La adresă se prezintă pe rînd un bărbat tînăr, înalt și musculos, dar sărac. Respins! Urmează un domn grăsuț, mai în vîrstă, dar bogat. Respins și el! În final, sună la ușă un bătrînel îmbrăcat sărăcăcios, abia respirînd. „Domnișoară“, spune el între două guri de aer, „am venit să vă spun: pe mine să nu contați!“ Între două guri de aer, bătrîneii ăștia de care vorbesc, din leatul meu, spunem de fiecare dată „Pe noi puteți să contați!“.

Anul acesta, alegerile pentru europarlamentare m-au prins în Franța, la Nisa. Dacă Poetul zicea că „de la Nistru pîn’ la Tisa, tot românul plînsu-mi-s-a“, vă asigur că „pîn’ la Nisa“ nu prea mai plîng românii, și sînt foarte mulți, de toate felurile. Simplificînd, pentru curioși, pe Coasta de Azur sînt două categorii de români – cei care lucrează și cei care vizitează. Turiștii sînt și ei împărțiți în două categorii (aveți a mă ierta dacă folosesc niște etichete nu tocmai „corecte politic“): „normalii“, care vorbesc ceva mai încet, și „figuranții/figurantele“ care sînt fooooarte vocali/e, au păreri cîte-n lună și-n stele despre orice, deranjează pe toată lumea fără să-și dea seama, pentru că nimeni nu le atrage atenția (primul vinovat sînt eu), și-și fac poze la orice pas (domnișoarele musai cu buzele țuguiate și picioarele încrucișate, din semiprofil). De votat, însă, spre surprinderea mea, votează ambele categorii, cu „figuranții/figurantele“ ultimii/ele proporțional.

Trebuie să felicit MAE pentru organizarea a nu una, ci două (!!!) secții de votare la Nisa, chit că erau la aceeași adresă – un hotel într-un cartier din „Nisa bună“, nu departe de Promenade des Anglais și de Hotel Negresco (pour les connaisseurs). Steagul României flutura mîndru la intrare, nimic de prost gust, organizarea impecabilă, oamenii amabili și eficienți – bănuiesc, mulți voluntari –, felicitări și respect! Am ajuns acolo pe la șase seara. Băgăcios cum sînt din deformație profesională, am întrebat cam cîtă lume votase. Pînă la cinci și jumătate, în ambele secții, votaseră 420 de români! La Nisa! Și continuau să vină. Cît am zăbovit pe-acolo, să voteze și consoarta (frumos cuvînt!), au mai votat cel puțin încă vreo zece-cincisprezece.

Și cu asta am ajuns la mahmureala post-electorală de-a două zi – în toată Franța au votat, conform BEC, doar 9.400 de români! Ceea ce înseamnă că la Nisa – să zicem cinci sute pînă la final – ar fi votat peste 5% din românii din toată Franța – turiști „normali“ sau „figuranți“ și muncitori! Să ne gîndim ce presupun cifrele astea. Nu sînt sociolog și nu mă omor după sondajele de opinie, dar niște statistici post-electorale mi se par relevante. Să începem modest, cu rezultatele românilor din Franța, continuăm cu cele din România și, la sfîrșit, dar nu în cele din urmă, cu toată Europa. 

În Franța, dacă numărătoarea finală nu se modifică major, se cheamă că, dacă doi români stabiliți în America de vreo douăzeci și cinci de ani, aflați într-o mini-vacanță promisă de vreo treizeci, nu ar fi făcut „ocolul“ ca să voteze la Nisa, ar fi votat nu 9.400, ci doar 9.398! Contează? Mă amăgesc cu gîndul că da. Ceea ce mă sperie e ideea că „turiștii“ români din Franța votează mai mult decît „locuitorii“, care, fără doar și poate, nu sînt concentrați pe Coasta de Azur, ci în jurul marilor orașe – Paris, Marsilia, Lyon, Strasbourg etc. Unde, zic cifrele, ar fi votat ăilalți 95%, deși numeric și proporțional cifrele sînt cu siguranță mai bune decît la Nisa (la Cannes sau Monte Carlo, bunăoară, nu am văzut decît turiști – vă las să ghiciți care categorie predomină). Ceva n-a fost în regulă cu mobilizarea pentru europarlamentare în Franța, cel puțin – ceea ce explică inclusiv intrarea doamnei Șoșoacă (că altfel cum să-i spun?) în Parlamentul European. Undeva, într-un grajd din România, un cal nevinovat încă mai plînge.

Dacă ieșim, însă, din cercul strîmt al Franței – pe care n-o invidiez cîtuși de puțin pentru spectrul politic național împărțit între extremele „de stînga și de dreapta“ care se împacă foarte bine atunci cînd vine vorba de Mama Rusia –, „paharul“ electoral nu e chiar gol. Mai întîi, pentru că, în ciuda retoricii și reclamei agresive, partidele populiste, indiferent de orientare, n-au cîștigat nici măcar 20% nici în Parlamentul European și nici în România. Mai apoi, pentru că mulțimea de situații electorale din România cu diferențe de doar cîteva zeci sau cîteva sute de voturi au indicat două lucruri. 

Primul, că România e aproape egal polarizată între stînga și dreapta, ceea ce poate fi deopotrivă o binecuvîntare sau/și un blestem; e un avertisment pentru toți cei care se amăgesc cu ideea că politicienii sau electoratul se pot împăca cu ideea alianței PSD-PNL. Te faci frate cu dracu’ pînă treci puntea, dar unde se termină „puntea“ e o chestiune subiectivă. Al doilea, că intrarea în banalitate a diferențelor ăstora mici din scorurile electorale servește drept reamintire a zicalei adesea uitate în ziua de azi, „Paza bună trece primejdia rea“. Mai simplu: „Ochii pe buletinele de vot ca pe butelie!“,

Ca-n fiecare an, tot călătorind și prin Europa, dar și prin toată România, îmi amintesc ce țară frumoasă avem, cît crește nivelul de confort (nu de educație, din păcate) de la un an la altul și cît de bine s-ar trăi aici dacă lumea n-ar mai pierde vremea despicînd firu-n patru la subiecte gen Găoaza (parcă) sau Babasha, n-ar mai băga-o în seamă pe madam Șoșoacă sau pe băieții patrihoți de pe TikTok-ul chinezesc, credincioșii și necredincioșii s-ar lăsa în pace unii pe alții, să-și vadă fiecare de „trebile dînșilor“ cum îi zicea Traian (Ilarion Ciobanu), cu șuba-n spate, fratelui Romică (Diaconu), ajunși „cu trinul“ în plină încăierare între pistolarii din Vestul Sălbatic (în Profetul, aurul și ardelenii).

Dacă. Cum le-au răspuns spartanii perșilor trimiși să le comunice ce vor păți dacă perșii le vor cuceri cetatea: genocid, violuri în masă ș.a.m.d. După ce-au ascultat tot pomelnicul mesagerilor, spartanii au răspuns – ați ghicit! – laconic: „Dacă“.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema – http://www.dilema.ro

Bucuresti …

Nisa …

Eze …

Monte Carlo…

Cannes …

Orastie …

Nota 1: Scuze pentru intarzierea postarilor, dar am circulat aproape toata luna iunie.

…pentru că-n aceste zile toată lumea e îndemnată să meargă la vot, în feluri și chipuri, puține decente sau chiar emoționante, cîteva năstrușnice, dar cele mai multe puerile de-a dreptul. Distincția are și o explicație. Ca regulă generală, îndemnurile pentru participarea la alegerile europarlamentare – atît cele difuzate în toată Uniunea Europeană, cît și cele neaoșe – tind să se încadreze în prima categorie, chiar dacă și ele rămîn, în conținut, vagi. Pare-se, totuși, că ideea de Europa impune încă un oareșcare respect și, dacă e să ne luăm după ultimele sondaje transfrontaliere, România rămîne, totuși, printre țările cu cel mai înalt grad de „eurofilie“. De cealaltă parte, cu foarte puține excepții, îndemnurile la vot pentru alegerile locale par a porni automat de la convingerea că electoratul dă brusc în mintea copiilor cînd se mută de la un buletin de vot la celălalt. Ca tehnici de persuasiune se folosesc cîntecele mai mult sau mai puțin stupide, imagini paradiziace sau, după caz, apocaliptice ș.a.m.d. (Nu știu alții cum sînt, dar mie imaginile cu madam Șoșoacă în uniformă militară, călare „bărbătește“ pe o motocicletă a Poliției Române sau pe un cal care chiar n-avea nici o vină, mi-au dat coșmaruri.)

Îngăduiți-mi să mă corectez. Expresii precum „în mintea copiilor“ sau calificative precum „pueril” și-au pierdut conotațiile (cel puțin) ironice de-odinioară. Nu doar pentru că în ziua de astăzi tinerețea e considerată automat superioară maturității, ca să nu mai zic nimic de bătrînețe, dar și pentru că timpul petrecut pe social media a nivelat în jos capacitatea de concentrare, fără discriminări de vîrstă, sex sau profesie. Tot ceea ce solicită acum atenția pentru mai mult de două-trei minute, indiferent de mediu sau de mesaj, a devenit, pentru „comunicatorii profesioniști“, o pierdere de vreme garantată. De aceea, pînă și-n filme, scena sau firul epic se schimbă mai nou după acest interval. Cîți ar mai avea astăzi răbdare cu, să zicem, Călăuza lui Tarkovski? Și la școală, „experții ne recomandă“ ca, la cursuri, după vreo trei minute, să schimbăm ecranul, dacă folosim prezentarea în PowerPoint, sau măcar să spunem o glumă, ceva, dacă ne încăpățînăm să nu folosim această minune a pedagogiei moderne. S-o recunoaștem: e greu să comunici altfel decît pueril în două minute.

Lăsînd însă la o parte asemenea cîrcoteli, inițiativa rămîne lăudabilă, participarea la vot reprezentînd un grad minim de participare la viața cetății și, implicit, o stimulare a sentimentului, oricît de difuz, de apartenență la mai multe comunități politice. Ceea ce mă îngrijorează e, mai degrabă, pericolul ascuns al acestor îndemnuri făcute o dată la cîțiva ani, pentru indiferenți și nehotărîți. Cei care votează aproape cu sfințenie și n-au nevoie de îndemnuri sînt fie cei ce înțeleg importanța votului pentru binele comunității, fie cei care votează pentru că vor „să se pună bine“ cu cineva sau pentru că au deja convingeri ferme, fondate pe emoții puternice, dar nejustificate. Or, din nefericire, chiar și îndemnurile decente, făcute cu bună-credință, n-au încotro și, din motivele discutate mai sus, sînt nevoite să apeleze tot la emoții pentru a rămîne eficiente. Și-atunci, vrem, nu vrem, majoritatea „încă-nehotărîților“ cărora li se adresează îndemnul de participare vor face parte din categoria celor mai lesne de manipulat.

Drumul spre iad e pavat, de multe ori, cu bune intenții, ceea ce mă aduce la partea a doua a titlului, și anume la biserică.

Pe cînd avea vreo cincisprezece ani, într-o duminică, după slujbă, mezinul familiei (care acum e un zdrahon de adult, dar pentru noi a rămas tot „ăla micu’“) a făcut o observație care m-a lăsat cu gura căscată. „La biserică“, a constatat el, „merg doar două categorii de oameni: deștepții și naivii – ăștia sînt și cei care duminică dimineața se îmbracă frumos; ăia de la mijloc, nici prea-prea, nici foarte-foarte, duminică dimineața aleargă, se dau cu bicicleta sau merg la sală, îmbrăcați în spandex.“ Mărturisesc că, pînă atunci, ideea nu-mi trecuse prin cap. Am realizat însă că toți, indiferent de categorie, profită de duminică pentru a se ocupa mai pe-ndelete de… viața lor, unii pentru cea de apoi, ceilalți, de cea de aici, pentru a trăi mai sănătos și mai mult.

Tot atunci mi-am reamintit și de proverbul zen pe care l-am mai folosit în varii ocazii: „Pentru cel care nu știe, munții sînt munți, copacii, copaci, iar apele, ape. Pentru cel care știe cîte ceva, munții nu mai sînt munți, copacii nu mai sînt copaci și apele nu mai sînt ape. Iar pentru cel care a ajuns să știe, munții redevin munți, copacii, copaci, iar apele, ape“. Sau, dacă preferați referințe mai literare, iată-l pe poetul american T.S. Eliot în unul din cele Patru Cvartete (aproximativ): „Iar sfîrșitul tuturor căutărilor va fi să ajungem de unde-am pornit și să cunoaștem locul [cu adevărat] pentru prima oară” („And the end of all our exploring / Will be to arrive where we started / And know the place for the first time“).

Înainte de-a vă grăbi să-mi reproșați că pun astfel semnul egalității între categorii ce nu pot fi comparate – votanții și credincioșii –, v-aș ruga să vă concentrați atenția mai puțin pe diferența dintre mere și pere, și mai mult pe faptul că ambele sînt fructe. E limpede că îndemnurile de-a participa la vot nu se adresează celor care și-ar putea schimba radical votul, de la dreapta la stînga sau invers. Nici un afiș sau clip electoral nu va produce vreo metanoia. Nimeni n-are naivitatea să creadă că o convingere adînc înrădăcinată, oricare va fi fiind aceasta, va putea fi schimbată, cum a pățit-o Saul pe Drumul Damascului. Dar toți speră că te pot convinge măcar să te ridici de pe canapea și să votezi. Cică nu contează cu cine, doar să votezi. Idealiștii, din dragoste și respect pentru principiul democratic, politicienii și „profesioniștii“, din interes pentru a vota cu ei. Cînd fluturașul electoral al politicianului X sau al partidului Y vă îndeamnă „neutru“ să votați, de ce credeți c-o face? Toți știu că votanții, dacă o fac, trebuie motivați de ceva și că-n cazul politicii viața de pe lumea cealaltă nu prea are puterea de atracție a vieții pe lumea aceasta.

În politică nu e ca la biserică, nu ai de ales dacă să te îmbraci sau nu. Ai de ales doar cum – frumos sau în spandex.

Nota 2: Textul a aparut si in Dilema – http://www.Dilema.ro

…sau nu mă maschez, primesc, dar atunci stau mumos în banca mea și pretind că-s un cetățean exemplar, fără nici o supărare pe societatea nedreaptă. Din spatele măștii, însă, condamn în gura mare, cu fermitate și fără teamă ipocrizia altora! Cînd am văzut protestatarii anti-Israel (studenți sau nu) din campusurile americane și nu numai, purtînd aproape cu religiozitate așa-zisele „măști anti-COVID”, nu m-am mirat cu asupra de măsură. Am presupus că o fac dintr-o grijă poate ușor obsesivă pentru sănătatea personală fizică, tipică mai nou – v-ați întrebat vreodată de ce? – deopotrivă asiaticilor și hipsterilor occidentali. Repejor, însă, am aflat adevăratul motiv: măștile nu erau anti-COVID, ci anti-responsabilitate! 

Că „strategia” nu e cîtuși de puțin întîmplătoare o demonstrează și încercarea (eșuată) de mobilizare a studenților români într-un protest asemănător (că n-o să ne lăsăm mai prejos decît oile). Și aici, pe rețelele de socializare se specifică explicit „Purtați măști!“. Conform știrii Hotnews.ro, apelul de mobilizare începea așa: „E rîndul nostru să ne unim forțele împotriva genocidului. Studențx (formulare folosită și pentru persoanele non-binare – n. red.) din întreaga lume scriu istorie, haide alături de noi!”. Să protestăm cu bărbăție (Oops! Scuzați!), dar mascați.  Nu de pomană Caragiale a specificat cum trebuie să rostească Farfuridi celebra replică: „(cu tărie, impunător): Trebuie să ai curaj ca mine! Trebuie s-o iscălești: o dăm anonimă!“. Da’ care studentx mai știe cine e Farfuridi și de ce l-a convins taman pe Brînzovenescu?

Pierdute în negura inculturii sînt timpurile în care un alt personaj de teatru, Antigona lui Sofocle, care să pregătea să ignore ordinul noului rege, își implora sora, Ismene, să-i popularizeze protestul lumii întregi. Antigona era pregătită să înfrunte, sfidătoare chiar, pedeapsa lui Creon cu îngroparea de vie. Deși o tînără femeie „binară“ (dacă dragostea pentru Hamon e vreo indicație și dacă înțeleg bine termenul), ea a preferat să înfrunte bărbătește bărbatul (sic!) care-i era și rege, și unchi, și potențial socru. Pe vremea aceea încă nu se inventase termenul protestatar „de conștiință“ („objecter of conscience“) și nici nesupunerea civică („civil disobedience“), dar, ca și Socrate, bunăoară, în viața reală, Antigona a bifat toate cele trei condiții ale unui asemenea protest (diferite de cele ale lui John Rawls, dar astea sînt chițibușerii): 1) refuzul de a te supune unei legi nedrepte să fie public; 2) fără violență la adresa altora; 3) să accepți pedeapsa oricît de nedreaptă, în loc să încerci să scapi de ea. 

Iată alte două exemple, mai aproape de casă. Intelectualii care în perioada comunistă au „rezistat prin cultură“, oricît de admirabili, nu erau protestatari „de conștiință“. Ce făceau nu era un gest de „nesupunere civică“. Da, protestau, ca să zicem așa, public, semnat și fără violență, dar în așa fel încît să nu-și atragă pedeapsa. Nu s-au mascat, dar și-au mascat protestul. Pe de altă parte, o Doina Cornea a „bifat“ toate condițiile, fără excepție. Nu și-a mascat protestul, și-a asumat pedeapsa, ba chiar a refuzat să emigreze.

Deopotrivă ironic și grăitor mi se pare și faptul că, din acest punct de vedere, noii protestatari împărtășesc cu autointitulații suporteri Tea Party americani aceeași viziune, deși se găsesc la polurile opuse ale spectrului politic. De fapt, taman din această cauză. După cum mă grăbesc să le reamintesc studenților americani, de fiecare dată cînd se ivește ocazia, gestul „Fiilor Libertății“ care ar fi protestat împotriva „colonialismului“ englez, aruncînd în portul Boston ceaiul pe care British East India Company îl aducea din China fără taxe suplimentare, nu a avut nimic eroic, ba dimpotrivă. „Fiii Libertății“ s-au mascat în nativi americani – și nu oricare trib, ci cel mai rău famat în ochii bostonienilor, nu doar pentru a scăpa de pedeapsa legală, ci și pentru a îndrepta brațul lung al legii împotriva unor nevinovați în cauza cu pricina. Extremiștii de la stînga și de la dreapta își împărtășesc incultura. Cît se poate de public, ce-i drept.

Culmea ironiei este că, în ziua de azi, în toate hulitele democrații liberale, acești vajnici protestatari nici măcar nu riscă nimic. Faptul că se maschează îi face să se convingă unii pe alții de curajul de-a înfrunta un pericol altminteri inexistent. După cum ziceam, rezistența prin cultură din perioada comunistă a fost lăudabilă, cum este orice formă de rezistență tăcută într-un regim sălbatic autoritar. Nu toată lumea se naște cu vocația martirajului, fie el politic, religios sau de orice fel (există și martiraj științific sau filosofic). Și nu toată lumea trebuie să reziste musai „prin cultură“. În tăcere, se poate rezista și mai prozaic. 

Cu doi ani înainte de căderea comunismului, în 1987, James C. Scott a publicat o carte intitulată Armele celor slabi: manifestări zilnice ale rezistenței țărănești (Weapons of the Weak: Everyday Forms of Peasant Resistance). Cartea, care a devenit imediat una de referință atît în domeniul antropologiei, cît și al științelor politice, argumenta că nici marxiștii, nici neo-marxiștii n-au înțeles cum se desfășoară „lupta de clasă“ la firul ierbii. După ce-a petrecut luni de zile într-un sat din Malaezia, studiind, ca martor tăcut și prieten, șaptezeci de familii, Scott a descris adevăratele „arme“ ale țăranilor: fentarea autorităților, micile furtișaguri, amînarea „implementării“ deciziilor luate la centru ș.a.m.d. Ca unul maturizat sub comunism, am înțeles dintr-o dată ce făceam și noi, românii: „Ei se prefac că ne plătesc, noi ne prefacem că muncim“ – și nimeni nu se întorcea de la slujbă cu mîna goală, că „nu e furt dacă e bunul întregului popor“. Sub dictatura proletariatului, fiecare român devenise un mic Ludovic Soare cînd era vorba de „statul sînt eu“. Statul eram fiecare.

Într-o societate totalitară, genul ăsta de „rezistență“ poate fi de înțeles, ba chiar și aplaudat. Dar într-una liberă? Aici avem de-a face cu un fenomen mult mai amplu – refuzul responsabilității personale. Responsabilă e societatea nedreaptă, genele, familia, școala, sărăcia, geografia, clima, religia, poluarea și cîte și mai cîte – dar nu noi. Nu eu. Iată paradoxul: într-o societate totalitară, toți eram presupus vinovați. Într-o societate liberă, vinovăția e întotdeauna în altă parte. Păcătoși sînt peste tot, unde nici nu te-aștepți, numai în oglindă, nu. Numai în spatele măștii, nu.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema – http://www.dilema.ro

…așa că încep cu o mărturisire: din motive tehnice, scriu aceste rînduri în Săptămîna Mare, deși domniile-voastre le vor citi doar în Săptămîna Luminată (pentru ortodocși, de bună seamă). La un nivel mai lumesc, însă, chiar și Săptămîna Mare din acest an a fost destul de luminătoare pentru înțelegerea situației politice, nu doar la nivel național, ci și internațional. Ce-a avut mai deosebit în acest an? Ați ghicit! Faptul că 1 Mai, Ziua Muncii, s-a potrivit taman în mijlocul Săptămînii Patimilor, de unde și „mini-vacanța“ cu „puntea“ aproape la fel de sfîntă în tradiția românească post-decembristă. 

Să începem prin a ne reaminti că 1 Mai e o sărbătoare născocită de către socialiștii… americani pe la sfîrșitul secolului al XIX-lea, toamna, pentru a sărbători introducerea zilei de muncă de doar opt ore. Vorba vine. Sărbătoarea a fost uitată aproape imediat de către oamenii muncii americani, la fel ca și ziua de muncă de opt ore. În funcție de meserie și de locație se poate munci mai mult sau mai puțin. (Dacă ai norocul să faci ce-ți place, nu mai știe nimeni unde se termină munca și unde începe distracția.) În Statele Unite, ziua de 1 Mai e ignorată pînă și de către neo-marxiști, darămite să mai fie și zi liberă. Există, într-adevăr, Labor Day, adică tot Ziua Muncii, la începutul toamnei, dar e o sărbătoare, ca să-i spunem așa, facultativă, respectată cu sfințenie doar de către angajații Guvernului federal („la stat“, cum se zice la noi) și de către majoritatea universităților. „Punțile“, atît de familiare românilor, le sînt străine americanilor, dacă nu de altceva atunci pentru c-ar fi cam greu „să faci punte“ între Anul Nou și 4 Iulie, 4 Iulie și Sărbătoarea Recunoștinței din noiembrie sau de atunci pînă la Crăciun – singurele patru zile libere oficial. 

Bate șaua ca să priceapă iapa.

La urma urmei, neo-marxiștii ăia care deplîng colonialismul american zic ei ceva – cu ziua de 1 Mai americanii au „re-colonizat“ Europa, oferindu-ne astfel ocazia să înțelegem mai bine multe ciudățenii politice. Așa putem pricepe, bunăoară, cum, în capitala României, un Nicușor Dan poate avea un scor electoral apropiat de cel al unui Piedone. Mai pricepem și de ce Nicușor Dan merge la biserică fără televiziuni și Gabriela Firea nu poate fără. La un popor declarat într-atît de ortodox precum cel român, o săptămînă în care teoretic se postește nu poate neglija nici Ziua Muncii în care se mănîncă cu sfințenie socialistă 18 milioane de mititei (!) și Micul cel Mare de o sută de metri (!). C-ar fi păcat. Avem o abilitate cultivată de secole de-a împăca și capra, și varza. Sîntem patrioți pe TikTok-ul chinezesc și războinici pînă vine vorba de înrolarea în armată. După cum ne-au informat televiziunile, în Săptămîna Mare distracția a fost în toi de la munte pîn’ la mare. 

Întru lauda noastră, pare-se că, printre europeni măcar, avem o mai bună înțelegere a conceptului de muncă. Muncim în restul anului (cu multe întreruperi pentru „mini-vacanțe“, dar cine mai stă să le numere?), iar acum se cuvine să ne relaxăm. Ne odihnim, ne simțim bine, nu spargem vitrine sau dăm foc la mașini, scutere și cauciucuri, ca alții, nu spui cine, persoane importante. Noi nu ne enervăm de Ziua Muncii, că sîntem nervoși pe ideea de muncă tot timpul anului. Nervoși sînt ăia care nu lucrează în restul anului, așa că muncesc și ei cum pot de 1 Mai. Francezii, englezii și chiar grecii ortodocși sînt mult mai supărați pe lume și pe viață o dată pe an. 

Mai fascinant pentru abisurile prostiei mi se pare faptul că, în numele oropsiților soartei, aceste violențe stradale – furtuni într-un pahar de apă, la drept vorbind – îi rănesc pe cei care, declamativ, îi apără prin aceste proteste. În Franța, bunăoară, toate aceste incendieri și spargeri de vitrine îi afectează în primul (și-n ultimul) rînd pe… oamenii muncii! Bernard Arnault nu merge pe scuter, așa că nu i-l incendiază nimeni, iar cei care suferă de la o vitrină spartă nu sînt cei de la Louis Vuitton sau de la Coco Chanel de pe Avenue des Champs-Élysées, ci micul comersant din banlieue care muncește și de 1 Mai, că n-are încotro. În campusurile universităților americane ocupate de protestatari, poliția a intervenit abia cînd toate administrațiile, oricît de „liberale“, au realizat că e perioada de înscrieri și că părinții se feresc de alde Columbia, Yale sau UCLA ca alții de tămîie. Nu ai nici studenți, nici donatori privați, nu ai bani. Nu ai bani, nu ai nici burse. Nu ai bani, nu ai nici profesori buni, deci nici studenți cu părinți dornici să plătească sute de mii de dolari pentru un colegiu unde nu se mai învață, doar se protestează. Luați un cerc, mîngîiați-l, va deveni vicios.

Pentru a găsi criminalul, francezii zic „cherchez la femme“ („caută femeia“). Pentru a înțelege lumea, americanii au alta, și mai pragmatică: „follow the money“ („caută/urmărește banii“). 

Din aceste observații ați înțeles deja, nădăjduiesc, că, prin comparație cu alții, simpatia mea merge către români. Nu știu alții cum sînt, dar eu prefer un popor care poate să și postească, dar și să se îndoape cu mititei în Săptămîna Mare, fără prea multe angoase logice sau metafizice. Nu mă entuziasmează cîtuși de puțin intransigenții pentru care lumea se împarte în alb și negru, Iisus e fie doar Dumnezeu, fie doar om. Asta e o sărăcie a minții care-n istorie n-a produs altceva decît ruguri pentru vrăjitoare și necredincioși, ghilotine pentru credincioși și regaliști sau lagăre de exterminare și gulaguri pentru oricine deranjează un regim politic sau altul. 

La noi, nici extremismul nu e chiar extremist. Piedone nu merge la biserică, că el e ocupat  cu micii și usturoiul pentru strigoi. Șoșoaca e și cu usturoiul lui Piedone, dar și cu iia strămoșească și TikTok-ul chinezesc folosite de Simion, așa că-și fură voturile unul altuia. Nu-i băgați în seamă, că Dumnezeu nu bate cu parul. Bate cu prostia. 

P.S. De Paște, iată încă o dovadă a toleranței la români, trecută neobservată de multă lume: plimbat fiind de viață prin cele străinătățuri, obligat să merg la Înviere nu doar la români, ci și la ortodocșii greci, antiohieni sau chiar ruși (albi, la Nisa), am observat cu surprindere că doar românii împart, democratic, de Paște… „paștele“. Nimic nedogmatic aici, la drept vorbind, fiind vorba doar de pîine și de vin binecuvîntate, de care se poate bucura toată lumea, nicidecum de Sfînta Împărtășanie. Să ne bucurăm, așadar, împreună, de Săptămîna Luminată. Hristos a înviat!

NOTA: Textul a aparut si in Dilema – http://www.dilema.ro

… intru bucuria Domnului nostru! Hristos a inviat!

Sfantul Ioan Gura de Aur (Chrisostomul) – in romaneste:

„De este cineva binecredincios si iubitor de Dumnezeu, sa se bucure de acest praznic frumos si luminat. De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se, intru bucuria Domnului sau. De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum rasplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintai, sa-si primeasca astazi plata cea dreapta. De a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca.

De a ajuns cineva dupa ceasul al saselea, sa nu se indoiasca, nicidecum, caci cu nimic nu va fi pagubit. De a intarziat cineva pana in ceasul al noualea, sa se apropie, nicidecum indoindu-se. De a ajuns cineva abia in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din pricina intarzierii, caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel de pe urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintai; si pe cel de pe urma miluieste, si pe cel dintai mangaie; si aceluia plateste, si acestuia daruieste; si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si lucrul il pretuieste, si vointa o lauda.

Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru; si cei dintai, si cei de al doilea, luati plata. Bogatii si saracii impreuna bucurati-va. Cei ce v-ati infranat si cei lenesi, cinstiti ziua. Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi. Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este mult, nimeni sa nu iasa flamand. Gustati toti din ospatul credintei; impartasiti-va toti din bogatia bunatatii. Sa nu se planga nimeni de lipsa, ca s-a aratat Imparatia cea de obste. Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate, ca din mormant iertare a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de ea. Pradat-a iadul Cel ce S-a pogorat in iad; umplutu-l-a de amaraciune, fiindca a gustat din trupul Lui. Si aceasta mai inainte intelegand-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amarat, intimpinandu-Te pe Tine jos: amaratu-s-a ca s-a stricat. S-a amarat, ca a fost batjocorit; s-a amarat, ca a fost omorat; s-a amarat, ca s-a surpat; s-a amarat, ca a fost legat. A primit un trup si de Dumnezeu a fost lovit. A primit pamant si s-a intalnit cu cerul. A primit ceea ce vedea si a cazut prin ceea ce nu vedea. Unde-ti este, moarte, boldul? Unde-ti este, iadule, biruinta? Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos si au cazut diavolii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata stapaneste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa; ca Hristos, sculandu-Se din morti, incepatura celor adormiti S-a facut. Lui se cuvine slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin.”

… in engleza:

If any man be devout and love God, let him enjoy this fair and radiant triumphal feast. If any man be a wise servant, let him rejoicing enter into the joy of his Lord. If any have labored long in fasting, let him now receive his recompense. If any have wrought from the first hour, let him today receive his just reward. If any have come at the third hour, let him with thankfulness keep the feast. If any have arrived at the sixth hour, let him have no misgivings; because he shall in nowise be deprived thereof. If any have delayed until the ninth hour, let him draw near, fearing nothing. If any have tarried even until the eleventh hour, let him, also, be not alarmed at his tardiness; for the Lord, who is jealous of his honor, will accept the last even as the first; he gives rest unto him who comes at the eleventh hour, even as unto him who has wrought from the first hour.

And he shows mercy upon the last, and cares for the first; and to the one he gives, and upon the other he bestows gifts. And he both accepts the deeds, and welcomes the intention, and honors the acts and praises the offering. Wherefore, enter you all into the joy of your Lord; and receive your reward, both the first, and likewise the second. You rich and poor together, hold high festival. You sober and you heedless, honor the day. Rejoice today, both you who have fasted and you who have disregarded the fast. The table is full-laden; feast ye all sumptuously. The calf is fatted; let no one go hungry away.

Enjoy ye all the feast of faith: Receive ye all the riches of loving-kindness. let no one bewail his poverty, for the universal kingdom has been revealed. Let no one weep for his iniquities, for pardon has shown forth from the grave. Let no one fear death, for the Savior’s death has set us free. He that was held prisoner of it has annihilated it. By descending into Hell, He made Hell captive. He embittered it when it tasted of His flesh. And Isaiah, foretelling this, did cry: Hell, said he, was embittered, when it encountered Thee in the lower regions. It was embittered, for it was abolished. It was embittered, for it was mocked. It was embittered, for it was slain. It was embittered, for it was overthrown. It was embittered, for it was fettered in chains. It took a body, and met God face to face. It took earth, and encountered Heaven. It took that which was seen, and fell upon the unseen.

O Death, where is your sting? O Hell, where is your victory? Christ is risen, and you are overthrown. Christ is risen, and the demons are fallen. Christ is risen, and the angels rejoice. Christ is risen, and life reigns. Christ is risen, and not one dead remains in the grave. For Christ, being risen from the dead, is become the first fruits of those who have fallen asleep. To Him be glory and dominion unto ages of ages. Amen.

…et, pour la bonne bouche, si in franceza:

Que tout homme pieux et ami de Dieu jouisse de cette belle et lumineuse solennité.

Tout serviteur fidèle, qu’il entre avec allégresse dans la joie de son Seigneur.

Celui qui a porté le poids du jeûne, qu’il vienne maintenant toucher son denier.

Celui qui a travaillé depuis la première heure, qu’il reçoive aujourd’hui le juste salaire.

Celui qui est venu après la troisième heure, qu’il célèbre la fête dans l’action de grâce.

Celui qui est arrivé après la sixième heure, qu’il n’ait aucun doute, il ne sera pas lésé.

Si quelqu’un a tardé jusqu’à la neuvième heure, qu’il approche sans hésiter.

S’il a traîné jusqu’à la onzième heure, qu’il n’ait pas honte de sa lenteur,

car le Maître est généreux,

il reçoit le dernier comme le premier;

il accorde le repos à l’ouvrier de la onzième heure comme à celui de la première.

Il fait miséricorde à celui-là, et comble celui-ci.

Il donne à l’un, il fait grâce à l’autre.

Il accueille les oeuvres, il apprécie le jugement ; il honore l’action et loue l’intention.

Aussi, entrez tous dans la joie de notre Seigneur.

Premiers et derniers, recevez le salaire.

Riches et pauvres, chantez en choeur tous ensemble.

Les vigilants comme les nonchalants, honorez ce jour.

Vous qui avez jeûné, et vous qui ne l’avez point fait, réjouissez-vous aujourd’hui.

La table est prête, mangez-en tous ; le veau gras est servi, que nul ne s’en retourne à jeun.

Jouissez tous du banquet de la foi.

Que nul ne déplore sa pauvreté car le Royaume est apparu pour tous.

Que nul ne se lamente sur ses fautes, car le pardon s’est levé du tombeau.

Que nul ne craigne la mort, car la mort du Sauveur nous a libérés.

Il a détruit la mort, celui qu’elle avait étreint.

Il a dépouillé l’enfer, celui qui est descendu aux enfers.

Il l’a rempli d’amertume, pour avoir goûté de sa chair.

Isaïe l’avait prédit en disant :

„l’enfer fut rempli d’amertume lorsqu’il t’a rencontré”;

rempli d’amertume, car il a été joué;

bouleversé, car il fut mis à mort ; bouleversé, car il fut anéanti.

Consterné, car il saisit un corps et trouva un Dieu.

Il prit de la terre et rencontra le ciel.

Il saisit ce qu’il voyait, et tomba sur celui qu’il ne voyait pas.

O mort, où est ton aiguillon ?

Enfer, où est ta victoire.

Le Christ est ressuscité et tu as été terrassé.

Le Christ est ressuscité et les anges sont dans la joie.

Le Christ est ressuscité et voici que règne la vie.

Le Christ est ressuscité, et plus un mort au tombeau,

car le Christ est ressuscité des morts, prémices de ceux qui se sont endormis.

A lui, gloire et puissance dans les siècles des siècles Amen.

Hai sa fie si-n germana:

Osterpredigt des Johannes Chrysostomos

Wer fromm und gottesfürchtig ist, labe sich an diesem schönen strahlenden Fest.
Wer ein getreuer Knecht ist, gehe fröhlich ein zu seines Herrn Freuden.
Wer sich im Fasten verzehrt hat, empfange jetzt seinen Dinar.
Wer von der ersten Stunde an gearbeitet hat, empfange heute seinen gerechten Lohn.
Wer um die dritte Stunde gekommen ist, feiere mit Danken.
Wer um die sechste Stunde gekommen ist, zweifle nicht. Er wird nichts einbüßen.
Wer nach der neunten Stunde gekommen ist, trete herzu ohne Zaudern und Furcht.
Wer um die elfte Stunde gekommen ist, fürchte sich nicht ob seines späten Kommens.
Denn der Herr ist großzügig, er empfängt den Letzten wie den Ersten.

Er lässt den Arbeiter der elften Stunde zur Ruhe eingehen wie den der ersten Stunde.
Er erbarmt sich des Letzten und sorgt für den Ersten. Jenem gibt er, und diesem schenkt er
Die Werke nimmt er an und begrüßt den Entschluss. Die Tat ehrt er, und die Absicht lobt er.
So geht ein, alle, zu eures Herrn Freuden!

Empfangt euren Lohn, die Ersten wie die Letzten! Reiche und Arme, jubelt miteinander!
Ausdauernde und Achtlose, ehrt diesen Tag!
Wer die Fasten gehalten, und wer sie vermieden, freue sich heute!
Der Tisch ist gedeckt, tretet alle herzu und tut euch gütlich
Das gemästete Kalb ist bereit, niemand gehe hungrig von dannen.
Jeder erquicke sich am Gastmahl des Glaubens.
Jeder genieße den Reichtum seiner Güte.

Niemand beklage seine Armut, denn das Reich ist allen erschienen.
Niemand beweine seine Schuld, denn Vergebung leuchtet vom Grabe.
Niemand fürchte den Tod, denn des Erlösers Tod hat uns befreit.
Er hat den Tod vernichtet, von dem er umfangen war.
Er hat die Hölle gefangen geführt, in die er hinabfuhr
Er erzürnte sie, der er sein Fleisch zu kosten gab.

Jesaja weissagt und spricht:
Die Hölle ward betrübt, als sie dich gewahrte.
Sie ward betrübt, denn sie ward zu Spott.
Sie ward betrübt, denn sie ward vernichtet.
Sie ward betrübt, denn sie ward gestürzt
Sie ward betrübt, denn sie ward gefesselt.

Die Hölle nahm einen Leib und begegnete Gott.
Sie nahm Erde und traf auf den Himmel.
Sie nahm das Sichtbare und fiel durch das Unsichtbare.

O Tod, wo ist dein Stachel? O Hölle, wo ist dein Sieg?
Christ ist erstanden, und du bist gestürzt
Christ ist erstanden, und die Dämonen sind gefallen.
Christ ist erstanden, und die Engel frohlocken.
Christ ist erstanden, und das Leben ist Sieger.
Christ ist erstanden, und leer sind die Gräber.

Denn Christus ist geworden der Erstling unter denen, die da schlafen,
da er ist auferstanden von den Toten.
Ihm sei Lob und Preis von Ewigkeit zu Ewigkeit. AMEN.

CHRlSTUS IST AUFERSTANDEN, ER IST WAHRHAFTIG AUFERSTANDEN!