…sau nu mă maschez, primesc, dar atunci stau mumos în banca mea și pretind că-s un cetățean exemplar, fără nici o supărare pe societatea nedreaptă. Din spatele măștii, însă, condamn în gura mare, cu fermitate și fără teamă ipocrizia altora! Cînd am văzut protestatarii anti-Israel (studenți sau nu) din campusurile americane și nu numai, purtînd aproape cu religiozitate așa-zisele „măști anti-COVID”, nu m-am mirat cu asupra de măsură. Am presupus că o fac dintr-o grijă poate ușor obsesivă pentru sănătatea personală fizică, tipică mai nou – v-ați întrebat vreodată de ce? – deopotrivă asiaticilor și hipsterilor occidentali. Repejor, însă, am aflat adevăratul motiv: măștile nu erau anti-COVID, ci anti-responsabilitate! 

Că „strategia” nu e cîtuși de puțin întîmplătoare o demonstrează și încercarea (eșuată) de mobilizare a studenților români într-un protest asemănător (că n-o să ne lăsăm mai prejos decît oile). Și aici, pe rețelele de socializare se specifică explicit „Purtați măști!“. Conform știrii Hotnews.ro, apelul de mobilizare începea așa: „E rîndul nostru să ne unim forțele împotriva genocidului. Studențx (formulare folosită și pentru persoanele non-binare – n. red.) din întreaga lume scriu istorie, haide alături de noi!”. Să protestăm cu bărbăție (Oops! Scuzați!), dar mascați.  Nu de pomană Caragiale a specificat cum trebuie să rostească Farfuridi celebra replică: „(cu tărie, impunător): Trebuie să ai curaj ca mine! Trebuie s-o iscălești: o dăm anonimă!“. Da’ care studentx mai știe cine e Farfuridi și de ce l-a convins taman pe Brînzovenescu?

Pierdute în negura inculturii sînt timpurile în care un alt personaj de teatru, Antigona lui Sofocle, care să pregătea să ignore ordinul noului rege, își implora sora, Ismene, să-i popularizeze protestul lumii întregi. Antigona era pregătită să înfrunte, sfidătoare chiar, pedeapsa lui Creon cu îngroparea de vie. Deși o tînără femeie „binară“ (dacă dragostea pentru Hamon e vreo indicație și dacă înțeleg bine termenul), ea a preferat să înfrunte bărbătește bărbatul (sic!) care-i era și rege, și unchi, și potențial socru. Pe vremea aceea încă nu se inventase termenul protestatar „de conștiință“ („objecter of conscience“) și nici nesupunerea civică („civil disobedience“), dar, ca și Socrate, bunăoară, în viața reală, Antigona a bifat toate cele trei condiții ale unui asemenea protest (diferite de cele ale lui John Rawls, dar astea sînt chițibușerii): 1) refuzul de a te supune unei legi nedrepte să fie public; 2) fără violență la adresa altora; 3) să accepți pedeapsa oricît de nedreaptă, în loc să încerci să scapi de ea. 

Iată alte două exemple, mai aproape de casă. Intelectualii care în perioada comunistă au „rezistat prin cultură“, oricît de admirabili, nu erau protestatari „de conștiință“. Ce făceau nu era un gest de „nesupunere civică“. Da, protestau, ca să zicem așa, public, semnat și fără violență, dar în așa fel încît să nu-și atragă pedeapsa. Nu s-au mascat, dar și-au mascat protestul. Pe de altă parte, o Doina Cornea a „bifat“ toate condițiile, fără excepție. Nu și-a mascat protestul, și-a asumat pedeapsa, ba chiar a refuzat să emigreze.

Deopotrivă ironic și grăitor mi se pare și faptul că, din acest punct de vedere, noii protestatari împărtășesc cu autointitulații suporteri Tea Party americani aceeași viziune, deși se găsesc la polurile opuse ale spectrului politic. De fapt, taman din această cauză. După cum mă grăbesc să le reamintesc studenților americani, de fiecare dată cînd se ivește ocazia, gestul „Fiilor Libertății“ care ar fi protestat împotriva „colonialismului“ englez, aruncînd în portul Boston ceaiul pe care British East India Company îl aducea din China fără taxe suplimentare, nu a avut nimic eroic, ba dimpotrivă. „Fiii Libertății“ s-au mascat în nativi americani – și nu oricare trib, ci cel mai rău famat în ochii bostonienilor, nu doar pentru a scăpa de pedeapsa legală, ci și pentru a îndrepta brațul lung al legii împotriva unor nevinovați în cauza cu pricina. Extremiștii de la stînga și de la dreapta își împărtășesc incultura. Cît se poate de public, ce-i drept.

Culmea ironiei este că, în ziua de azi, în toate hulitele democrații liberale, acești vajnici protestatari nici măcar nu riscă nimic. Faptul că se maschează îi face să se convingă unii pe alții de curajul de-a înfrunta un pericol altminteri inexistent. După cum ziceam, rezistența prin cultură din perioada comunistă a fost lăudabilă, cum este orice formă de rezistență tăcută într-un regim sălbatic autoritar. Nu toată lumea se naște cu vocația martirajului, fie el politic, religios sau de orice fel (există și martiraj științific sau filosofic). Și nu toată lumea trebuie să reziste musai „prin cultură“. În tăcere, se poate rezista și mai prozaic. 

Cu doi ani înainte de căderea comunismului, în 1987, James C. Scott a publicat o carte intitulată Armele celor slabi: manifestări zilnice ale rezistenței țărănești (Weapons of the Weak: Everyday Forms of Peasant Resistance). Cartea, care a devenit imediat una de referință atît în domeniul antropologiei, cît și al științelor politice, argumenta că nici marxiștii, nici neo-marxiștii n-au înțeles cum se desfășoară „lupta de clasă“ la firul ierbii. După ce-a petrecut luni de zile într-un sat din Malaezia, studiind, ca martor tăcut și prieten, șaptezeci de familii, Scott a descris adevăratele „arme“ ale țăranilor: fentarea autorităților, micile furtișaguri, amînarea „implementării“ deciziilor luate la centru ș.a.m.d. Ca unul maturizat sub comunism, am înțeles dintr-o dată ce făceam și noi, românii: „Ei se prefac că ne plătesc, noi ne prefacem că muncim“ – și nimeni nu se întorcea de la slujbă cu mîna goală, că „nu e furt dacă e bunul întregului popor“. Sub dictatura proletariatului, fiecare român devenise un mic Ludovic Soare cînd era vorba de „statul sînt eu“. Statul eram fiecare.

Într-o societate totalitară, genul ăsta de „rezistență“ poate fi de înțeles, ba chiar și aplaudat. Dar într-una liberă? Aici avem de-a face cu un fenomen mult mai amplu – refuzul responsabilității personale. Responsabilă e societatea nedreaptă, genele, familia, școala, sărăcia, geografia, clima, religia, poluarea și cîte și mai cîte – dar nu noi. Nu eu. Iată paradoxul: într-o societate totalitară, toți eram presupus vinovați. Într-o societate liberă, vinovăția e întotdeauna în altă parte. Păcătoși sînt peste tot, unde nici nu te-aștepți, numai în oglindă, nu. Numai în spatele măștii, nu.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema – http://www.dilema.ro