NOTA: Daca nu ma-nseala memoria, aceasta e prima data cand public pe acest blog, concomitent, un text scris Inainte de alegeri (din SUA) si unul/unele imediat dupa. Sa vedem testul 🙂

Primul, cel publicat in Dilema dupa alegeri, a fost scris, din motive tehnice, in weekendul dinainte.

https://www.dilema.ro/tilc-show/americanii-la-rubrica-asa-nu

Americanii la rubrica „Așa NU!“

…pentru că unii își vor mai fi amintind de faimoasele panouri de pe vremea comunismului, cele care tronau în școli și întreprinderi, ba chiar și în centrul orașului Brad. Erau panourile care afișau pozele și o scurtă enumerare a meritelor celor din categoria „Cu ei ne mîndrim“, la rubrica „Așa DA!“, dar și ale păcătoșilor care, într-un fel sau altul, se abătuseră de la morala socialistă, la rubrica „Așa NU!“. Pentru români, după 1990, americanii au intrat mai degrabă la rubrica „Așa DA!“ – și pe bună dreptate. Dar asta nu-i scutește – și tot pe bună dreptate – și de prezența la rubrica „Așa NU!“, iar asta din două motive, ambele menționate de către Tocqueville. Primul: adevăratul prieten nu te lingușește. Dimpotrivă, îți arată atît bunele, cît și relele. Așa și cu adevăratul prieten al democrației (care, să fim cinstiți, a avut pînă acum cam prea mulți lingușitori și prea puțini prieteni, iar acum se miră de unde-au apărut dușmanii). Al doilea motiv: ceea ce se întîmplă în America se va întîmpla mai devreme sau mai tîrziu în toată lumea democratică. Și bunele, și relele.

Așadar, ce putem învăța din relele alegerilor din SUA, care să ne servească drept lecție „Așa NU!“ în alegerile noastre? Mai întîi, faimoasa vorbă americană: „It’s the economy, stupid!“. O lecție ignorată de către Maia Sandu pînă după referendum – acum, însă, într-o nouă prezentare. De fapt, în alegerile americane de acum nu mai contează nici măcar realitatea economică, ci doar „imaginea“ economiei printre votanți. Obiectiv, economia americană merge din ce în ce mai bine, inflația a scăzut pînă spre 2% și se așteaptă o nouă scădere a FED-ului (Federal Reserve System), echivalentul BNR de la noi, dobînzile la creditele pentru mașini sau case scad de cîteva luni, bursele bubuie, pînă și benzina e la prețuri (aproape) minime. Și ce folos? Americanii tot se declară îngrijorați mai ales de economie, și tot pe Trump îl văd ca pe un posibil „salvator“ al nivelului de trai. De ce? Pentru că percepția bate realitatea. Iar Trump se pricepe mai bine decît orice vînzător de iluzii cum să joace cel mai bine această carte. Păstrînd proporțiile, în România, la vîndutul iluziei opuse – economia românească bubuie – e Marcel Ciolacu. Iar cine are urechi de auzit, să audă.

Și, dacă tot vorbim despre aparențe, aparența de naturalețe face toată diferența. Și, din nou, Kamala Harris pierde. Fără să se prefacă. A fost și rămîne produsul sistemului, de aceea a și fost aleasă nu de Convenție, cum sugera Obama, ci de Sistem. Ca atare, poartă orice pălărie i se cere – sau își imaginează că i se cere: de procuror dur în California, de susținătoare a imigrației „binevoitoare“, a transgender-ilor și a pro-palestinienilor, pînă nu mai știe nici ea cum să  jongleze cu propriile capre, verze și lupi, în așa fel încît să pară naturală și să fie convingătoare. Iar cine nu înțelege asta în România, să nu înțeleagă, deși înțelepciunea populară a știut-o dintotdeauna: „Cine fuge după mai mulți iepuri nu prinde nici unul“.

Ar mai fi o lecție uitată, din păcate, atît în România, cît și în Moldova: din foarte multe puncte de vedere, chiar și într-un sistem precum cel american, în care președintele reprezintă executivul, legislativul contează aproape la fel de mult, mulțumită sistemului de „checks and balances“, prin care fiecare putere din stat e parțial controlată de către celelalte puteri. Asta, la americani, ar intra însă la rubrica „Așa DA!“. Deși, ca tot românu’, și americanu’ e mai degrabă pasionat de alegerile prezidențiale, rămîne totodată conștient de alegerile legislative, mai întîi la nivel federal (senatori și reprezentanți în Congres), apoi, pe o scară descrescătoare, de legislativul la nivel de stat, apoi de primarul local, de consiliul local etc. De aceea, Părinții Fondatori au suprapus alegerile prezidențiale doar parțial cu cele legislative (toată Camera Reprezentanților la cîte doi ani, dar numai o treime din Senat la fiecare doi). În felul acesta, nici o alegere nu va produce vreo schimbare radicală, peste noapte. 

Nu degeaba alegerile prezidențiale nu sînt niciodată fără alegeri legislative, altminteri scorul de la primele le-ar influența pe celelalte. La noi s-a preferat jocul la ruleta politicii – pe ambele maluri ale Prutului. Totul sau nimic. Maia Sandu a pariat pe succesul de la prezidențiale, care îi va favoriza succesul în alegerile de la vară. Și a cîștigat. Pe malul vestic, singurul care știe sigur că va intra în turul al doilea e Ciolacu. Nu mă întrebați ce-a gîndit Ciucă atunci cînd a acceptat, pentru că de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Dar și Ciolacu a lăsat deschisă portița unei coagulări a forțelor de dreapta în turul doi, caz în care șansele nu sînt de partea lui.

Să nu uităm de Geoană și de Simion. Încercînd să imite stilul american de campanie, Geoană a uitat că electoratul român nu seamănă cu cel american. Sună, așadar, fals. Ne-a mai rămas Simion. La maimuțăreală și obrăznicie încearcă să-l imite pe Trump. Dar nici ăsta nu seamănă. Însă toate cele de mai sus ne ajută să înțelegem că alegerile prezidențiale americane de anul acesta nu (mai) reprezintă un accident, ci o consecință (aproape) firească a confruntării dintre real și virtual.

Acum și în anii următori, bătălia electorală (corectă!) va fi nu între Trump și Harris, ci între un Joker și un Sistem – o bătălie perdantă din start și, de aceea, pe muchie de cuțit. O bătălie între virtual și real. V-ați întrebat vreodată de ce lumea poate să înghită enormitățile oricărui Joker? Pentru că lumea e obișnuită să creadă că, în lumea virtuală, totul este posibil, nici o promisiune nu e imposibilă. Nimic surprinzător că Trump e crezut că din prima zi va rezolva războiul din Ucraina, va repatria milioane de imigranți etc. Și Simion poate da case aproape gratis, „fără număr, fără număr“. Și ambii cu promisiunea întoarcerii la trecut. Și ambii cu succes pe TikTok, Twix, Trump Social, Instagram etc. În lumea virtuală se poate reveni chiar la un trecut mitic. În lumea virtuală e libertate. Paseiștii sînt azi noii promotori ai virtualului. 

Sistemul pierde războiul pe două niveluri, deși încă rezistă. Mai întîi, pentru că el a inventat „aparențele“, iar acum se vede învins cu propria-i armă. Mai apoi, pentru că „naturalețea“ Sistemului e percepută acum ca falsă, taman pentru că mai are instinctul de supraviețuire pentru a nu renunța complet la realitate. Îi lipsește, însă, viteza de reacție absolut necesară pentru a se adapta unor schimbări din ce în ce mai rapide.

Alegeți: Joker-ul sau Sistemul?

Urmatorul, imediat dupa alegeri, pe Contributors.ro si Centrulpolitic.ro

… Joker-ul a invins Sistemul!

… pentru că între cele două rele au avut de ales americanii – între un Joker și un Sistem. Să mă explic. Din motive care țin de Sistem și de noile media care s-au grăbit să popularizeze (sic!) ideea egalității prost înțelese, marea majoritate s-a declarat nemulțumită de un Sistem (vag definit ca «ăia», nu «noi») în cam toate democrațiile liberale, nu doar în Statele Unite. Ne-am apropiat tot mai mult de o democrație directă, una de care fondatorii Americii s-au temut ca de «tămâie». Sistemul și-a tăiat de bună voie craca de sub picioare, în vreme ce noile media au profitat și profită din plin pentru a încuraja procesul. Or ceea ce se întâmplă în America, avertiza Tocqueville încă de pe la 1835, se va întâmpla eventual în toată lumea. America servește rolul buzduganului din basmele românești, în care Zmeul cel Rău e, totuși, suficient de bun pentru a o anunța pe Ileana Cosânzeana că vine acasă, dându-i astfel timp suficient lui Făt-Frumos să se ascundă. Până e «mirosit».

Să pornim simplu, de la câteva fapte lesne de trecut cu vederea în vâltoarea oricărei campanii electorale. Împotriva cui a câștigat Donald Trump de fiecare dată? Când s-a mai întâmplat exact ce s-a întâmplat și acum, când, în ciuda tuturor sondajelor și tuturor experților, Trump a câștigat alegerile încă din prima noapte? În 2016, în fața lui Hillary Clinton. Nu în fața unor femei, cum ați putea crede, și nici măcar împotriva exceselor de corectitudine politică (un factor important, fără îndoială, dar nu cel mai important), ci în fața unui produs al Sistemului – iar prin Sistem înțeleg aici nu vreun conspirativ “stat paralel”, ci pur și simplu eternii «grei» ai fiecărui partid. Atât Hillary cât și Kamala sunt produsul Sistemului și parte integrantă din el. În ciuda diferențelor de competență și experiență, atât una cât și cealaltă recită tot ceea ce « știu » ca vor alegătorii, deși e limpede (1) că nu știu ce vrea cu adevărat majoritatea tăcută, nu minoritatea vocală; și (2) că pot lua forma oricărui vas în care « sunt turnate », ceea ce le face evident « scriptate » și neconvingătoare.

Indiferent de ceea ce se va întâmpla de acum înainte în alegerile democratice din lumea întreagă, lecția e scrisă pe perete cu litere de schioapă pentru cei ce nu se lasă orbiti de ideologii: vor fi aleși oamenii « anti-Sistem » (sau cu această aparență). Candidații « ne-scriptați ». E tentant să ne împiedicăm în detalii și explicații savante, mai cu seamă în ziua de astăzi, ratând astfel pădurea din cauza copacilor. O prăpastie din mai toate punctele de vedere îi desparte pe Donald Trump și pe Barack Obama – mai puțin numitorul comun: ambii au câștigat împotriva Sistemului! Șocant? Să ne uităm la fapte, dincolo de perdeaua de fum a emoțiilor și convingerilor ideologice – de stânga sau de dreapta.

Barack Obama a izbutit să o învingă pe Hillary Clinton în alegerile primare, după o bătălie strânsă în care învingătorul a fost declarat doar la Convenția Națională – ultima cu adevărat competitivă de atunci până acum. (Nu degeaba, după anunțul retragerii lui Biden, el a fost și cel care a insistat pe o Convenție « pe bune », fiind și ultimul dintre « greii » partidului care și-au declarat susținerea pentru Kamala, și doar în momentul în care a fost limpede că primise « prin decret » binecuvântarea Sistemului.) Dar și Donald Trump, când a câștigat primele alegeri pentru nominalizare, tot cu Sistemul, de data aceasta Republican, a avut de luptat – și a câștigat. Ce a urmat în partidul Republican a fost doar de așteptat. Și încă un « detaliu » din categoria « buturuga mică răstoarnă carul mare »: Sistemul, indiferent de culoarea politică, e neadaptat unei societăți în schimbare accelerată. Nu e doar cu un pas în spatele schimbărilor. Le mai vede doar vag siluetele disparând la orizont.

Pe scurt, Sistemul trebuie să se decidă cât mai rapid: rămâne «dinozaur» sau se transformă în «mamifer» înainte ca «meteoritul» să lovească? Se adaptează sau piere? Din moment ce majoritatea vrea «anti-sistem» – iar procesul e, cum spunea și Tocqueville acum aproape 200 de ani, de neoprit, singura opțiune este, spunea tot el, să «îl educi». Revenind la «buzduganul Americii», lumea poate vedea limpede alegerea. Vrei un “anti-Sistem” Trump sau un “anti-Sistem” Obama? Un Joker care stimuleze infantilismul și ideea că totul este posibil «la un click distanță» sau un politician care, spre deosebire de Sistem, dar și de Joker, nu se ferește să-ți spună ceea ce nu vrei să auzi, și chiar să-ți spună ce-a spus Churchill când a fost numit prim-ministru la începutul celui de-al Doilea Război Mondial – « Nu vă pot oferi decât sânge, trudă, lacrimi și sudoare »? Iar britanicii l-au ascultat – și-au învins.

Iar asta ne-a adus la « pădurea tuturor pădurilor », îngăduiți-mi fie expresia. La Muma Pădurilor, a noilor media. Lumea virtuală a bulelor informaționale. Cum e posibil ca lumea să-l creadă pe Trump când susține că va rezolva în 24 de ore războaiele, va deporta zeci (sute?) de milioane de imigranți ilegali în primul an de mandat, și-n general, că va aduce peste noapte raiul pe pământ, fără niciun sacrificiu din partea americanilor? Dar cum îl cred suporterii AUR pe George Simion când le promite apartamente cu 30.000 de dolari și alte cele, «fără număr, fără număr»?

Păstrând proporțiile, e aceeași rețetă: imposibilul e posibil. În lumea virtuală, în care și unul și celălalt, fiecare la scara lui, fericirea e la un click distanță. Și cum de s-au îmbătat singuri democrații în asemenea hal? Trăind în propria lor bulă informațională, la fel de virtuală! O bulă virtuală care pare realitatea majorității tăcute, dar e la ani-lumină distanță. În America nu s-au înfruntat Trump cu Harris. S-au înfruntat două lumi virtuale. Două “raiuri” virtuale (cele promise de fiecare tabără) și două « iaduri » la fel de virtuale (cele cu care « ceilalți » amenință). Cum spunea McLuhan, pe la jumătatea secolului trecut, înaintea apariției internetului (pe care l-a anticipat): când transmiterea informației se schimbă rapid (scrierea, tiparul, radioul, televiziunea), lumea încearcă să-și regăsească nevoia de stabilitate fie prin întoarcerea la un trecut paradisiac, fie la un viitor în care va curge lapte și miere. Alegeți!

Până una-alta, să nu uităm nici de «copaci». Ce va face Trump în politica internă? Dar în cea externă, care ne interesează mai mult ca români și europeni? Cum în lumea virtuală nu există nuanțe, fiind ultimul mandat, bănuiesc că va pendula între «la bal» (« historical legacy », fiind obsedat de glorie inclusiv post-mortem) sau la «spital» (« după mine, potopul »)? Când, cum și cât, bănuiesc că nici măcar el nu știe.

Să sperăm la ce-i mai bine, și să ne pregătim pentru ce-i mai rău. Ca europeni.

… Joker-ul a invins Sistemul

… Joker-ul a invins Sistemul

…deși știu: întrebat fiind dacă se lasă manipulat de mass-media, e greu de găsit cineva care să ridice două degete și să mărturisească spăsit că da. Cu toate acestea, îndrăznesc să vă propun un experiment la care vă rog să (vă) răspundeți cît mai sincer. Știu că nu e cazul dumneavoastră (nu e cazul nimănui), dar să presupunem că sînteți un român „mediu“. Vă declarați credincios ortodox (veți vedea de ce precizarea e importantă), dar nu dintre cei care țin toate posturile de peste an, participă la toate slujbele, vă spovediți cu regularitate etc. Nu sînteți nici ateu, că nu aveți atîta credință, și nici măcar agnostic cum se declara odinioară Ion Iliescu, pîn-a văzut beneficiile electorale dacă mai aprinzi cîte o lumînare, cu televiziunile de față. Cum spuneam, sînteți parte din majoritatea credincioșilor nici prea-prea, nici foarte-foarte. Stați în fotoliu (sau unde vă place să stați) și verificați știrile zilei și/sau comentariile „la zi“ pe televizor, telefon sau tabletă. Toate „smart“.

Acestea sînt premisele de la care pornim experimentul. Urmează acum exercițiul de sinceritate, care constă într-o singură întrebare: aveți reacții diferite cînd urmăriți știrile și comentariile despre pelerinajul la moaște (să zicem ale Sfintei Parascheva la Iași sau ale Sfîntului Dumitru la București), față de cele de la știrile despre un festival de muzică, să-i zicem neclasică (bunăoară Untold la Cluj sau Electric Castle)? Fiți sinceri! Recunoașteți că, deși credincios ortodox, atîta zel la „pupatul moaștelor“ vi se pare măcar ușurel exagerat, dacă nu stînjenitor de-a dreptul? Un soi de reminiscență „obscurantistă“, nepotrivită cu zilele noastre? Și, deși poate nu înțelegeți gusturile (să le zicem) muzicale din ziua de azi, vă binedispun cumva entuziasmul și atmosfera „cool“ de dincolo, care vă aduc aminte de petrecerile din tinerețe, oricît de diferite? Poate Sweedish House Mafia nu seamănă cu Angela Similea sau cu ABBA, și nici Purple Disco Machine cu Dan Spătaru sau Corina Chiriac, dar vă amuză, totuși, blugii rupți, luminile și fumul care lipseau la petrecerile din apartamentele ceaușiste sau la discotecile din căminele culturale. Ca dreptcredincioși ortodocși, fie și „cu jumătate de normă“, știm prea bine că, dogmatic vorbind, nu e nimic greșit în proslăvirea moaștelor, cum nu e nimic greșit în închinarea la icoane. Ca oameni între două vîrste sau trecuți binișor de etapa asta, nu înțelegem nici măcar care e diferența dintre hip-hop și rap, ce să mai zicem de techno-metal, house, trance sau dubstep. În străfunduri, știm că astea sînt mofturi. Și totuși.

Și-acum să ne-ntrebăm: de ce? De ce sîntem tentați să judecăm cu măsuri diferite? Pentru că ne surprinde numărul mare de credincioși care se „înghesuie“ să „pupe moaștele“? Anul acesta, la racla Sfintei Parascheva au fost vreo 200.000 de credincioși, de toate vîrstele. Prin comparație, la Untold, tot în acest an, au fost peste 427.000, iar la Electric Castle peste 274.000. (Toate cifrele de mai sus sînt ale organizatorilor.) Că tinerii și bătrînii de la Iași au stat cuminți, chiar și o noapte întreagă, la coadă pentru cîteva secunde la racla Sfintei? Tineretul de la festivalurile astea se zbînțuie vreo trei-patru nopți la rînd. Că și-au „dat banii“ pe transportul pînă la Iași, poate cazare, donații și iconițe? Doar la Untold, participanții (bănuiesc că măcar o parte dintre ei „sponsorizați“ de către părinți) au lăsat la Cluj vreo 75 de milioane de euro! Ieftin, considerînd că biletul de intrare sare binișor de suta de euro. Iar lista factuală ar putea continua.

Și-atunci? Cum ne explicăm – rațional, desigur, că n-om fi habotnici – diferența dintre reacții? E limpede că nu e vorba de vreo „șocantă și inexplicabilă“ fervoare în sine, pentru că cea de la Iași nu se compară cu fervoarea și pasiunea aproape isterice ale fanilor vreunui cîntăreț sau DJ. Dacă la pelerinajul la moaște participă oameni de toate vîrstele, la aceste festivaluri merg, în proporție covîrșitoare, tinerii. Sînt curios cîți dintre bătrînii care-și petrec duminicile mergînd la saună și la sală ar putea rezista douăzeci de ore în picioare, aidoma vîrstnicilor cu broboadă sau fără, așa cum o fac credincioșii de la aceste pelerinaje. Eu vă mărturisesc cinstit că nu pot. De ce, să zicem, sîntem fascinați de Graal, de lancea care l-a străpuns pe Hristos, de giulgiul de la Torino sau chiar de blestemul mumiilor, dar nu și de moaște (relicve din latină) sau de miracolele pe care le-ar fi făcut?

Să fim sinceri cu noi înșine încă o dată și s-o recunoaștem cinstit: pentru că nu există vreun echivalent ortodox al filmelor despre cavalerii Mesei Rotunde, al celor cu Indiana Jones sau cu mumiile egiptene, al cărților precum Codul lui Da Vinci ș.a.m.d. Poveștile despre viețile sfinților din sinaxar, în ciuda torturilor, a suferințelor și a miracolelor pe care le descriu, altminteri „ingrediente“ de bază, nu (mai) au aceeași atracție emoțională. Sînt percepute de către românul mediu ca „paseiste“ și „prăfuite“. Sînt lipsite de „zvîc“ față de poveștile moderne, chit că o credință sau o practică religioasă, rațional vorbind (nu glumesc cînd spun „rațional“), s-ar cuveni să nu se lase influențate de către aceleași tehnici de marketing precum cele care-ți vînd pufuleți. Să n-o mai lungim: sîntem manipulați de către diferitele media la care ne expunem de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Ne atrag mofturile.

Partea de-a dreptul îngrijorătoare, însă, e cercul vicios în care a intrat această manipulare în care nici manipulatorii nu mai realizează că sînt manipulați. Și nu mă refer aici la primul nivel, cel lesne de identificat. Cînd oamenii din media folosesc expresii precum „pupat de moaște“, „îmbrînceală“ la sarmale ș.a.m.d. în prezentarea unei știri, mulți dintre ei nici măcar nu realizează ce fac. Nu-și pun întrebarea de ce organizatorii unui festival de muzică EDM (Electronic Dance Music) se laudă cu milioanele de euro cheltuite de participanți pe bilete de participare, mîncare, transport, cazare etc., iar „organizatorii“ de pelerinaje la moaște, nu. Ei sînt convinși că nu ei sînt adevărații ignoranți. 

Al doilea nivel, însă, e cel de-a dreptul alarmant – e nivelul la care pînă și creatorii mașinăriei de manipulare (cei care tind să fie inteligenți) recunosc c-au scăpat lucrurile de sub control. Se leapădă, altfel spus. Dacă trebuie, chiar de trei ori, ca Sfîntul Petru. 

Mila Domnului, însă, nu are limite. Dar Inteligența Artificială nici nu știe ce e aia.

NOTA: Acest text a aparut si in revista Dilema – http://www.dilema.ro

…pentru că avem o curioasă metodă de-a ne privi în oglindă, atît ca persoane, cît și ca popor. Cînd mergi la vreun parc de distracții, una dintre cele favorite pentru „copiii“ de toate vîrstele sînt oglinzile deformante. Unele te arată ca pe-o pălugă deșirată de doi-trei metri, altele ca un suferind de nanism hipofizar, unele te îngrașă ca pe un balon, altele te arată concav ș.a.m.d. Un fel de Alice în Țara Minunilor, fără nevoia de a bea vreo licoare fermecată. Doar de a te muta de la o oglindă la alta.  Mai sînt și acele labirinturi din oglinzi – de obicei apar în filmele de acțiune în care un personaj încearcă să-și deruteze adversarul care vrea să îl împuște – unde imaginea îți e reflectată de atîtea ori încît începi să te întrebi singur care ești „tu“, mai ales după ce te-ai ciocnit de tine însuți încurcînd ieșirea din labirint cu încă o oglindă. Nici măcar nu e nevoie de Minotaur. Ești deopotrivă și Minotaur, și Tezeu. 

Ei bine, tare mi-e teamă că toate aceste distracții, inocente într-un parc, sînt pe cale de dispariție, devenind la fel de inutile precum diligențele, iar asta nu neapărat din vina Inteligenței Artificiale, ci a noastră înșine. Noi nu mai avem nevoie de oglinzi care să ne distorsioneze. Ne sînt de-ajuns ochii. Ne este de-ajuns imaginea noastră reflectată în cea virtuală. Și de-abia acum ceea ce era un amuzament nevinovat se transformă într-o realitate deformată pe care o luăm în serios. Ca indivizi, ne „vedem“ fie ca milostivi, corecți pînă-n măduva oaselor și „proști de buni“, fie din contra – „de rîsul curcilor“, victimele neputincioase ale unui sistem corupt, ale genelor, părinților, locului în care ne-am născut, șefilor nedrepți ș.a.m.d. Sau pur și simplu ghinioniști – n-am fost, ca alții, prezenți cînd și unde se-mpărțea norocul. Fie una, fie alta, niciodată nici concomitent, nici cu nuanțe. 

Așa și ca popor – pînă la un punct. Pendulăm și aici între două extreme. Între „sîntem neam de piatră cînd e vorba despre vatră”, „noi sîntem aici pe veci stăpîni“, pe de-o parte, iar pe de alta, „munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă“, sîntem victimele istorice ale marilor puteri, ale conspirațiilor, ba chiar „ce țară frumoasă avem, păcat că e locuită“. Niciodată cu nuanțe, dar de multe ori concomitent. Spuneți drept: nu vi s-a întîmplat niciodată ca, pe parcursul vreunei conversații, să vă surprindeți singur sau/și interlocutorii susținînd ambele caracterizări ale poporului român? Explicația, înclin să cred, constă într-o confuzie: nu (mai) realizăm că modul în care folosim „hai să dăm mînă cu mînă“ de multe ori înseamnă, în fapt, „hai să ne dăm unul altuia peste mînă“. Confundăm idealul cu realul. Socratele lui Platon susținea convingător că nu există oameni răi. Există doar oameni ignoranți. Needucați cum-se-cade, adicătelea. Proști, simplu spus. 

Să luăm mult-discutatul caz al Dianei Șoșoacă, atît la nivel individual, cît și colectiv. Cînd, între două invective urlate, madam Șoșoacă își clamează credința fluturînd icoane pe culoarele Parlamentului național sau european, chipurile pentru a exorciza diavolii prezenți acolo, nu e rea. Poate fi hulitoare de cele sfinte și batjocoritoare a creștinismului, dar nu rea. Doar ignorantă cu privire la ceea ce presupune comportamentul creștin. Needucată cum-se-cade, adicătelea. Și mă opresc aici. Nu creștinismului îi face rău, sieși își face, dar nu pricepe. Cînd se autoproclamă Mama Națiunii și se învelește în tricolor, după modelul simbolului Republicii Franceze, Marianne (nădăjduiesc că se oprește aici și nu se-apucă să se și dezvelească în focul luptelor), nu e rea. E doar o banală profitoare politic și financiar de instituțiile diavolești în care lucrează, dar de unde își încasează, cu sfințenie (sic!), salariul. O biată anonimă pînă mai ieri, îmbătată brusc de atîta popularitate. Asta nu e răutate. E doar ignoranța a tot ceea ce înseamnă adevărata valoare și respectul de sine. Marianne e doar o ficțiune simbolică. Diana Șoșoacă e o realitate în carne și oase – și nu numai. Din păcate (sic!), atît pentru ea, cît și pentru admiratorii săi. O ficțiune simbolică poate fi un ideal înălțător. Realitatea nu e niciodată ideală, nici la nivel personal, nici la nivel colectiv.

Așadar, membrii partidului SOS nu pot intra decît în două categorii. Prima, a celor care se încăpățînează să pretindă că nu văd nici o discrepanță între ideala madam Șoșoacă și realitatea „întrupată“ Șoșoacă. Pentru această categorie, Diana Șoșoacă nu e un ideal, ci un idol din chip cioplit căruia i se închină, pentru că e reconfortant(ă). Îi ajută să se idealizeze pe ei înșiși. Cea de-a doua categorie reflectă cea de-a doua față a sindromului Șoșoacă – ăștia sînt cei care doar se prefac că o cred, dar în fapt încearcă și ei, la o scară mai mică, să profite cum o face lidera la o scară mai mare. Poate nu un loc în Parlamentul European, ca Luis Lazarus, dar un loc în Senatul României sau în Camera Deputaților, că și astea vin – la nivelul lor – cu recompense materiale frumușele pe termen scurt, dar și lung, la pensie. Sau măcar vreo poziție în administrație. Ei se transformă în cei mai învrăjbiți acuzatori ai liderului dacă nu primesc osul așteptat, după cum și lidera s-a supărat pe fostul său lider, Simion, care i-a devenit ăl mai înverșunat dușman, chiar și înaintea iudeo-masoneriei.

Și mai ignoranți, însă, sînt cei care-și imaginează că profită de pe urma ignoranței lui alde Șoșoacă și sînt adevărații „șmecheri“. Văzînd decizia judecătorilor Curții Constituționale care i-au interzis neconstituțional Dianei Șoșoacă să candideze la președinție, mi-am amintit de recentul caz din România în care doi comeseni au fost provocați să-și dovedească „abilitățile“ furînd din casa unui vecin. Ca să-și documenteze fapta în fața incredulilor, cei doi s-au filmat pe TikTok în direct, spărgînd casa cu pricina, în timp ce unul dintre ei șoptea în cameră: „Vedeți ce șmecher sînt?”. De bună seamă, „șmecherii” erau deja așteptați de polițiști la ieșire. Cam așa și cu judecătorii CCR și „sfătuitorii“ din umbră. „Șmecheri“ cu toții, prinși „la ieșire“.

Înainte, însă, de-a ne amuza pe seama altora, să nu uităm de noi înșine. Dacă plagiatul nu ni se pare un furt revoltător, înseamnă că nu ne pasă de educația celor pe care îi votăm doar pentru a-i înjura mai tîrziu. Adică ne dăm singuri peste mînă. Adică nu ne pasă de educația noastră. Adică sîntem ignoranți. Și mă opresc aici.

NOTA: Textul a aparut si in revista Dilema – http://www.dilema.ro

…asta așa, ca să nu mă mai acuze lumea că fac trimiteri prea „intelectuale“. Iată, este pentru a doua oară cînd, în paginile revistei Dilema, o pomenesc pe Delia și cîntecul lansat cu succes acum cîțiva ani, „Ce are ea și nu am eu?“. Iar asta în contextul în care subiectul discuției este un matematician de la Sorbona lîngă care toți politicienii se înghesuie să se afișeze în aceste zile, sperînd ca măcar cîte ceva din popularitatea acestuia să se lipească și de ei. Ați ghicit, este vorba despre primarul Bucureștiului, Nicușor Dan – un politician într-atît de atipic încît pînă și „animalul politic“ Traian Băsescu și-a exprimat deschis admirația față de el.

„Ce are el și n-avem noi?“, se vor fi întrebat politicieni dintre cei mai diverși, de la exoticul piețar Piedone la opusul său ca formă, chiar dacă nu ca fond, Gabriela Firea, ambii perdanți în cursa pentru cea mai mare primărie din țară în fața „tocilarului de la Sorbona“, și de la blajinul apărător (dacă-i ordin) al onoarei și demnității, Nicolae Ciucă, pînă la versatila Elena Lasconi, întîmpinată cu aplauze și flori de-un lup care iubește o capră ocrotitoare a unei verze bio. Singurii politicieni care par să se ferească de Nicușor Dan din răsputeri, din cîte știu, sînt, aparent surprinzător, Mircea Geoană la un capăt al spectrului politic și George Simion cu Diana Șoșoacă, la celălalt. Fascinant, dacă stăm să ne gîndim, știind că n-au nici o șansă să-i cîștige sprijinul, nici unul dintre aceștia nu l-a atacat totuși nici măcar cu floare, darămite cu vreo sudalmă groasă, à la madam Șoșoacă – fie din calcul (Geoană), fie din instinct (Simion-Șoșoacă).

Pentru că, în politica românească, Nicușor Dan se dovedește a fi nuca imposibil de spart. Omul nu are nici măcar una dintre calitățile care definesc un politician de succes, iar asta nu doar din România. Nicușor Dan e ca hipopotamul de la grădina zoologică văzut de ardelean (pentru cei care știu bancul): „Ăsta nu seamănă!“. La scară internațională nu are nici naturalețea educată a lui Obama, dacă l-aș compara cu Trump sau cu Harris l-aș jigni, n-are nici prețiozitatea „comme îl faut“ a francezului Macron, nici lipsa de sare și piper a lui Olaf Scholz, dar nici masculinitatea împăunată a lui Karl Nehammer, nici, nici, nici. La scară mioritică, nici atît. Nu face glumițe deștepte, precum Ciolacu, nu se afișează îmbrăcat în ie sau ițari, ca Lasconi, Șoșoacă sau Simion, nu cîntă la chitară și nu călărește motocicleta ca Burduja, n-are ceasurile și costumele lui Rareș Bogdan, dar nici nu se extaziază în fața pătrunjelului românesc, nu-și suflecă mînecile „să se apuce de treabă“ ca Geoană, nu se afișează la biserică, deși merge și-și împărtășește și copiii (știați?). Pe scurt, harisma de politician a lui Nicușor Dan pare a fi, paradoxal, tocmai absența acesteia. Cum?

„Ce are el și n-avem noi?“ Pentru că marea noastră majoritate sîntem la fel de lipsiți de „harismă politică“ și totuși pe noi nu ne votează atît de mulți români, de numai votanții președintelui îi depășesc, ca număr, pe cei ai primarului Bucureștiului. De bună seamă, primul nivel al explicației constă în seriozitatea și eficiența cu care Nicușor Dan urmărește transformarea Capitalei, pornind de la cele ce nu se văd, cele de sub pămînt, fără de care cele care se văd n-ar fi posibile: înlocuirea, nu cîrpirea, unui sistem de termoficare ruginit atît la propriu, cît și la figurat, regîndirea completă a circulației dintr-o capitală sufocată, nu doar înlocuirea unor autobuze sau tramvaie ș.a.m.d. „Chestii“ la care, recunosc, nu mă pricep, cum nu se pricepe majoritatea, dar toți le resimțim efectele, bune sau rele. Pe termen lung, nu pe scurtele termene electorale. 

Însă un politician nu e (doar) un manager eficient. E musai să aibă un „ceva“ („je ne sais quoi“, ar zice francezul) pe care nu poți pune exact degetul, ci îl poți doar aproxima. Ei bine, mă hazardez să spun că Nicușor Dan face parte din ceea ce, dacă sîntem foarte-foarte norocoși, ar putea semnala revenirea la normalitate a unei politici ieșite, precum timpul lui Hamlet (trimiterea e după Delia!), din încheieturi. Într-un cuvînt, e firesc. E ne-scriptat. E ne-pre-făcut. Zîmbetul lui e un amestec de inocență copilărească și de amuzament părintesc față de infantilismul interlocutorilor. E constant cu sine însuși și în tot ceea ce zice. E ceea ce, în străfundurile subconștientului nostru, ne dorim cu toții – o gură de aer proaspăt. 

Cine și-ar imagina că, în lumea lui Nicușor Dan, o lume normală, de bun-simț, Ponta ar fi avut tupeul să apeleze la tribunal pentru a-și recupera titlul de doctor (nu să conteste furtul, ca Bode), vezi și Ciucă sau Geoană, că-s prea mulți, Ciolacu ar fi luptat, cu merite deosebite (!) în Marea Revoluție de la Buzău, unde lumea a aflat c-a fost una după ce se terminase, că Mario Iorgulescu – și mă opresc aici. Și lumea n-ar reacționa. Am obosit și m-am scîrbit. Bănuiesc, nu sînt singurul. Milioane de români nu se pricep nici la sisteme de termoficare, nici la avize de mediu, n-au decît o idee vagă despre ce e acela un doctorat plagiat, n-au corupt în viața lor vreun judecător sau notar ș.a.m.d. Simt, însă, una și bună: sînt sastisiți de atîtea aparențe.

Simt, nu știu. E ca atunci cînd simți că trebuie să bei apă sau că-ți vine să dormi. Nu știi. Organismul știe. Tu, la nivel conștient, doar simți fără să înțelegi de ce.

Sîntem expuși, aproape fără contenire, unui bombardament al aparențelor – de la rețelele sociale la televizor, de la filmele de pe net la rolurile pe care le jucăm cu toții în public, știind c-o facem, și de la aparențele de profesionalism și de fericire personală pînă la politicieni – totul doar aparențe. Mulți, foarte mulți dintre noi nu știm, nu realizăm acest asalt zilnic, această agresiune asupra normalității. Dar o simțim. Și tocmai de aceea rîvnim, chiar fără să ne dăm seama, la o pauză de la prefăcătorie. La un „ce-i în gușă, și-n căpușă“ de modă veche. Organismul știe înainte să aflăm noi.

Greșeala oamenilor politici care se-ntreabă „Ce are Nicușor Dan și n-avem noi?“ e că-și imaginează, cumva, o strategie de imagine mai bună decît o au ei. O aparență mai bună. Într-atît de bună încît pare o realitate, ca o imagine generată de vreun AI foarte performant. Ceea ce nu realizează nici unul dintre ei este că nu trebuie să-și îmbunătățească imaginea în ochii electoratului. Trebuie să se îmbunătățească pe ei înșiși. 

Trebuie să-și redobîndească naturalețea uitată a firescului. Și ei, și noi.

NOTA: Textul a aparut si in revista Dilema – http://www.dilema.ro

…iar pentru că unii vor recunoaște trimiterea cîtuși de puțin subtilă la celebrul concept arendtian de „banalitate a răului“, mă grăbesc să-mi lămuresc intențiile cu acest titlu și cu acest text. N-au conotații politice imediate, deși sînt familiarizat și cu zicala franțuzească „Qui s’excuse s’accuse“ („Cine se scuză se acuză“). N-au nimic de-a face cu alegerile care urmează, parlamentare și prezidențiale. Am votat cu PNL de mai multe ori și, foarte probabil, o voi face și de-acum încolo. Nu am nimic nici împotriva candidaturii lui Nicolae Ciucă la prezidențiale. Nu cred că ar fi cea mai catastrofală alegere pentru România. Există altele mult mai îngrijorătoare. E vorba despre un pericol mult mai grav, pentru că trece ignorat cu indiferență dacă nu chiar cu dispreț de majoritatea zdrobitoare a românilor, în ciuda faptului că trei sferturi dintre nemulțumirile lor sînt cauzate taman de acesta. 

Imaginați-vă un întreg popor care stă pe-o cracă pe care și-o taie singur, într-o înduioșătoare inconștiență.

Pentru că Nicolae Ciucă nu e o problemă. E doar un simptom. E produsul unui sistem care se autoperpetuează. Ca unul care a făcut-o sub comunism, vă pot spune că armata fie face din tine un „bărbat“, fie te transformă într-o cîrpă care pretinde că „implementează, la literă, regulamentul“ care avea cerințe imposibile fizic chiar și pentru cele mai bune trupe de comando. (Închideți ochii și imaginați-vă dolofanii noștri comandanți bătînd recorduri mondiale, dar alergînd și cu „tot echipamentul din dotare“.) Dacă ostașul Ciucă a fost un soi de Rambo, a reușit să se deghizeze uluitor de bine.

Dar un politician nu are nevoie de calități fizice deosebite, așa că să le lăsăm pe cele din afară și să ne ocupăm de cele dinlăuntru. În 2018, generalul Ciucă ocupa cea mai înaltă funcție din Armata Română și, din această postură, declara cu mîndrie patriotică: „Consider atît de sfîntă onoarea și demnitatea (sic!) de a fi fost șeful Statului Major al Apărării încît, indiferent de ce mi s-ar propune, nu voi face altceva. (…) Nu voi face politică“. Un an mai tîrziu, în 2019, „sfînta onoare și demnitate“ au fost trecute cu vederea la prima ispită de ministru al Apărării Naționale, propus de către guvernul PNL condus de Ludovic Orban. Și-a menținut poziția și în Guvernul Cîțu, noul șef al PNL, pentru a ajunge el însuși șef al aceluiași partid în 2022, după ce fusese numit prim-ministru în 2021. 

Zică cine ce-o zice, o carieră fulminantă pentru cineva intrat în politică cu doar trei ani în urmă! Ceea ce nu înseamnă că fostul de-acum ostaș nu a continuat să își apere onoarea chiar și din această poziție solicitantă, așa că, dovedit cu probe de către Emilia Șercan că și-a plagiat lucrarea de doctorat, a susținut că „nu sînt probe științifice“ (?!?) pentru asemenea acuzații. Din păcate, sistemul ticăloșit nu l-a lăsat să își dovedească public nevinovăția, lucrarea dispărînd în măruntaiele Procuraturii, judecata fiind că „faptele s-au prescris în urmă cu 15 ani“! Oameni răi! Cît despre pretinsul kompromat al acuzatoarei, judecătoria a decis negru pe alb că asemenea fapte „nu sînt de interes public“. Cum să rănești un caracter atît de neprihănit, oricît s-ar strădui dușmanii? Un ostaș în slujba țării, după cum ne informează de vreo jumătate de an toate panourile plătite cu o nimica toată de patru milioane de euro din bani publici?

N-au reușit ei nici teroriștii din bătălia de la Nasiryiah, oraș irakian în care, în fapt, generalul n-a intrat, nu pentru că nu ar fi ars de nerăbdare, dar nu primise asemenea ordine din România, după cum și-a informat colegii italieni. Nici cînd conaționalii din Poliția Militară aflați în oraș, prinși sub o ploaie de gloanțe, i-au cerut disperați ajutorul, ostașul Ciucă nu s-a pierdut cu firea, ci le-a explicat, cu răbdare, românilor disperați aflați în pericol de moarte că trebuie să aștepte aprobarea din țară. Iată o lecție pentru inconștienții pompieri, salvamari sau alpiniști care se grăbesc să-și riște viața pentru alții fără să aștepte aprobările „de la centru“. Înțelegător ca întotdeauna, Nicolae Ciucă nu s-a supărat nici pe respectivul polițist militar român (acum retras), nici n-a negat informația. A spus doar că omul nu cunoaște regulamentele și ordinele. 

Păstrînd proporțiile, o apărare asemănătoare a avut și Adolf Eichmann, fostul comis-voiajor, ajuns liderul nazist responsabil cu organizarea Holocaustului, cel care i-a provocat lui Hannah Arendt gîndurile despre „banalitatea răului“. Trimisă în 1963 la Ierusalim de ziarul The New Yorker să documenteze procesul, Arendt se aștepta să vadă un soi de monstru încă în viață. Ce a văzut în schimb a fost un biet funcționar care nici atunci nu înțelegea de ce era judecat. Nu omorîse personal pe nimeni, doar își executase eficient misiunea cu care fusese încredințat, respectînd „la literă” regulamentul. Nu asta trebuie să facă orice funcționar responsabil? Vă sună cunoscut? Dacă ați avut ghinionul de-a vă ciocni de birocrații din orice țară cunoașteți de bună seamă refrenul, recitat pe diferite tonuri, mai prietenoase sau mai răstite: „Așa zice regulamentul!“.

De la plagiatul lui Ponta pînă acum, y compris Mircea Geoană, Lucian Bode ș.a.m.d., n-am încetat să avertizez asupra riscului major pe care-l reprezintă pentru întreaga societate, nu doar pentru sistemul de educație, plagiatul. De la plagiator n-am așteptări, de cei care îi iau apărarea sau încearcă să-l „spele“ sînt dezamăgit, dar cel mai tare mă doare lipsa de reacție a electoratului român, pentru care asemenea acuzații sînt mofturi și pierdere de vreme. Nici un politician român n-a pierdut vreo alegere din motive de plagiat dovedit. Același electorat, însă, se vaită că țara nu merge bine, că e corupție și – culmea! – că românii își pierd demnitatea și onoarea ca popor!!! Te uiți și te crucești! 

Ziceam la începutul acestui text că nu mă îngrijorează cu asupra de măsură o victorie a lui Ciucă în aceste alegeri. Mioritic cum sînt, ca tot românul, sînt convins că se poate și mai rău. Dacă Eichmann nu devenea un funcționar model în partidul nazist, ar fi rămas, probabil, un biet comis-voiajor, iar omenirea nu mai devenea conștientă de banalitatea răului. Dacă ajunge președinte, „ostașul Ciucă“ se va trezi, pentru prima oară în viață, fără ordine de executat „ca la carte“. 

Aici e și riscul. Îmi place carnea de pui, dar mă terifiază găinile care aleargă fără cap.

NOTA: Textul a aparut si in revista Dilema – http://www.dilema.ro

https://adevarul.ro/stiri-interne/evenimente/cine-a-castigat-confruntarea-televizata-pentru-2387289.html

…pentru că acum, dacă gunoiul linșajului mediatic al doctorițelor criminale este vîrît, discret, sub preș, iar convenția PSD-ului s-a încheiat și ea fără surprize, ne putem ocupa puțin și de Convenția Națională  a democraților americani (DNC). Imediat după ce Joe Biden a avut mult așteptatul moment „Dragă Stolo“, în varianta transatlantică „a switcheroo”, un conservator never-trumpist („niciodată cu Trump”) a scris ceva de genul: „Nu mi-a mai rămas decît să mă rog Domnului ca Harris să se dovedească o prefăcută (a fraud)! Iar procuroarea intransigentă care în California trimitea infractorii la pușcărie indiferent de rasă sau de alte considerente și care a îmbrățișat, ca vicepreședintă, toate ideile progresiste, oricît de radicale, să se mai dea peste cap încă o dată și să se lepede de pozițiile luate pe tema identităților fluide, a dreptului copiilor la schimbarea de sex, a Americii fondate pe principiile sclaviei și ale colonialismului albilor haini ș.a.m.d.“.

După un moment de ezitare la alegerea ca potențial vicepreședinte a lui Tim Walz, guvernatorul din Minnesota, cu o reputație progresistă asemănătoare, a venit Convenția Națională de săptămîna trecută, cînd Kamala Harris a acceptat formal nominalizarea. Dintr-o dată, cerurile moderaților americani s-au deschis, iar dumnezeul lor pare a le fi ascultat ruga. Atît Kamala Harris, cît și Tim Walz au mai făcut o răsucire și s-au retransformat în centriști! Nici unul dintre cei doi n-a mai atins nici măcar prin aluzii problema operațiilor de schimbare de gen la minori, accentul a căzut pe patriotismul american, nici pomeneală de vreo Americă fondată de către niște albi sclavagiști și patriarhali, dimpotrivă! În ceea ce ne privește direct, sprijinul „pînă la capăt“ pentru Ucraina a fost afirmat fără ezitare și fără nuanțe. (În treacăt fie spus, cred că un rol în această schimbare de paradigmă l-a avut și fostul președinte Obama, cu discursul său programat, inteligent, cu două zile înainte de cel al Kamalei. Imediat după el, orice vorbitor ar fi pălit ca impact.)

Vorba lui Jon Stewart, DNC a avut de toate pentru toți – de la lideri de sindicat la CEO faimoși, și de la Bernie Sanders, care a înfierat lăcomia miliardarilor, la miliardarul J.B. Pritzker, guvernatorul de Illinois, care a vorbit imediat după Sanders. Ambii vorbitori au fost aplaudați cu același entuziasm. Surprinzătoarea absență – și asurzitoarea tăcere – a fost cea a taberei anti-israeliene și pro-palestiniene, „from the river to the sea”. Afară, se anunțau proteste la fel de sîngeroase precum cele din 1968 care i-au costat pe democrați președinția. S-au dovedit un fîs pentru care a fost mobilizată inutil de multă poliție. Înăuntru, cu excepția Alexandriei Ocasio-Cortez, războiul din Gaza a fost expediat în cîteva generalități unanim acceptate, gen „protejarea populației civile“ sau „găsirea unei soluții pașnice pentru încetarea focului“. Nici un steag palestinian nu a fluturat la Convenție. În schimb, familiile unor ostatici americano-israelieni, invitate să vorbească, au emoționat publicul și-au fost îndelung aplaudate. Ca și la Convenția republicanilor (RNC).

Bate șaua ca să priceapă iapa. În ciuda zgomotului din mass- și social media, majoritatea americanilor se situează, de fapt, la centru. Majoritățile polariza(n)te se dovedesc a fi, vorba lui John Stuart Mill, doar minoritățile cele mai gălăgioase. În aceste condiții începi să te-ntrebi dacă un politician prefăcut nu e de preferat unui Savonarola, intransigentul călugăr dominican din Florența renascentistă, care-a sfîrșit spînzurat și ars, victimă deopotrivă a răzbunării papale cît și a mulțimii de foști adulatori, dezamăgiți că a eșuat, omenește, la proba trecerii prin foc. În definitiv, de ce poate fi acuzată Kamala Harris în afara faptului că ia forma vasului (publicului) în care e turnată, pentru a cîștiga competițiile electorale? 

Cînd a fost procuroare, publicul și-a dorit-o necruțătoare cu infracționalitatea mică sau mare, cu atît mai mult cu cît lucrurile scăpaseră de sub control după uciderea lui George Floyd. Ce și-a dorit, asta a avut. În schimb, după șederea (scurtă) în Senat, politiciana Harris a fost văzută ca o întruchipare a cauzelor minorităților de toate felurile, de unde și îmbrățișarea cauzelor progresiste și, pe alocuri, chiar radicale. A ieșit însă din cursa pentru prezidențiale destul de rapid, așa că acum n-a mai repetat aceeași greșeală și și-a schimbat din nou discursul. Să fie primit(ă)! În definitiv, și Churchill a schimbat partidul și nu doar o dată, cînd i-a părăsit pe conservatori în 1904, dar și în 1925, cînd i-a abandonat pe liberali și s-a întors la conservatori, unde-a rămas încă patruzeci de ani.

Stai și te-ntrebi: într-o lume în schimbare, cu un electorat tot mai nesigur de propria identitate, unde se termină „prefăcutul“ și de unde începe „oportunismul“, adicătelea arta de a profita de noile oportunități aduse de schimbare? Iar, înainte de ne grăbi să ridicăm primii piatra, n-ar fi mai bine să ne-amintim și de oportunismul nostru, ca alegători? Problema constanței în politică e una veche. După Primul Război Mondial, Max Weber a ținut un discurs faimos în fața studenților berlinezi, intitulat „Politicul ca vocație“, în care făcea distincția între etica convingerilor de nezdruncinat și etica responsabilității, ce presupune asumarea răspunderii pentru toate consecințele negative, anticipate sau nu, ale unei decizii politice. Inflexibilitatea în politică, gen „fiat justitia, pereat mundus“, zicea el, e tipică ideologiilor radicale. În acel context, Weber îl cînta admirativ pe Machiavelli, care-a afirmat fără ocolișuri că politicianul bun (Prințul) trebuie să învețe cînd să fie bun și cînd nu, altminteri se distruge și pe sine, și pe cei de care ar trebui să se îngrijească. Pe românește, moralitatea de-acasă nu se potrivește cu cea din tîrg.

După ce s-a întors în rîndurile conservatorilor, Churchill a ținut neapărat să scrie în 1927 un eseu intitulat „Despre constanța în politică“ în care și-a explicat motivele: „Singura modalitate pentru ca un om să rămînă constant în mijlocul unor circumstanțe schimbătoare este să se schimbe odată cu ele, păstrîndu-și, însă, același scop“. În condițiile în care atît competițiile electorale din Statele Unite, cît și cele din România par a ne pune anul acesta în situația de-a face alegeri dificile, dacă nu de-a dreptul imposibile, acestea sînt sfaturi demne de luat în serios.

Nu nehotărîții mă îngrijorează, ci aceia care votează necondiționat cu un partid sau altul, în ciuda oricărei schisme între vorbe și realitate. Știți la cine mă refer.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema – http://www.dilema.ro

… deși în România de astăzi, în ciuda eforturilor unui grup restrâns de pragmatiști, lupta împotriva plagiatului e precum arta în descrierea lui Eugen Ionesco – „absolut inutilă, dar acest inutil este absolut necesar”. 

Nu întâmplător, Eugen Ionesco a fost autorul teatrului absurdului. Pragmatiștii sunt cei care înțeleg două lucruri cruciale și de bun-simț: (1) dacă nu îți respecți singur profesia, nu te aștepta să fii respectat ca profesionist; și (2) cu un sistem universitar otrăvit de plagiat, România nu va fi întoarsă de pe toboganul tâmpirii în masă, în veacul vecilor. Amin! 

Idealiștii, pe de altă parte, sunt vasta majoritate de așa-ziși universitari care se agață de orice chițibușerie, oricât de absurdă, de frica de a nu supăra „puterea” vag definită. În acest caz, pe Mircea Geoană.

Mă grăbesc, mai întâi, să precizez că nu am niciun fel de interes de a-i încurca astfel numitului Geoană planurile sau cariera politică. Pragmatic cum sunt, știu că, și dac-aș vrea asta, în România n-a fost nimeni penalizat electoral din aceasta cauza – de la Victor Ponta la Lucian Bode sau Nicolae Ciucă. După cum spuneam, e o lupta absolut inutilă, dar de o inutilitate absolut necesară. 

Îngăduiți-mi așadar ca, pentru acei câțiva pragmatici cărora încă le pasă dar nu au timpul necesar pentru a citi și a încerca să descifreze adevărul din noianul de vorbărie prețioasă, să rezum cazul în cuvinte, evitând pe cât posibil jargonul academico-legalistic menit doar să impresioneze neavizații și să ascundă evidențele.

Luând o decizie ușurel stânjenitoare și parțial sinucigașă (da, da, după cum veți vedea, dacă nu există „puțin gravidă”, în academia poate exista „sinucidere parțială”), Comisia însărcinată cu analizarea cazului a înaintat probele de plagiat prin traducere din engleză unor traducători autorizați! 

Surpriză! Traducătorii au certificat sub semnătură, „faptul că în textul prezentat de către solicitant ca fiind «teză de doctorat» se regăsesc pasaje ce au fost traduse integral sau parțial din limba engleză, din diverse texte prezentate de către solicitant ca fiind texte-sursă, în conformitate cu numărul paginilor și numărul de rânduri menționate de către solicitant spre a fi verificate”. 

Negru pe alb! Fără „doar și poate”. În conformitate cu cele sesizate de către Emilia Șercan. 100%. Caz închis? Nu în România, unde Comisia de Etică nu e „sinucigașă” să se pună rău cu „puterea”.

Plagiatul? E precum steaua la Mihai Eminescu: „azi o vedem, dar nu e!”. Este și nu este, precum fotonul în fizica modernă, concomitent și undă și corpuscul, în ciuda imposibilității în logica binara. „Se confirmă preluarea pentru toate cele X rânduri, dar pentru că sursa este menționată la bibliografia finală nu se confirmă plagiatul”. Și fals, și greșit! Fals, pentru că sursa nu e citată. Greșit, pentru că, și dacă ar fi menționată în bibliografie, tot plagiat s-ar numi, nu doar conform bunului simț, ci și legislației în vigoare în 2005, mai exact Legea 206 din 2004 (mai ales articolele 2 și 4) citate chiar în raport! 

Nici nu mai contează că, din motive numai de dânșii știute, membrii Comisiei aleg să confirme plagiatul pentru 43 de rânduri, dar nu și pentru restul de peste o mie, aflate în aceeași situație. „O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar fiindcă ești căldicel – nici în clocot, nici rece – o să te vărs din gura Mea!” (Ap. 3:15-16).

Nu e, însă, cazul să ne minunăm: stelele care se văd, dar nu sunt, se văd mai bine noaptea. Plagiatele, mai bine în noaptea minții.

NOTA: Textul a aparut si in PressOne ca parte a investigatiei Emiliei Sercan legata de plagiatul lui Mircea Geoana. Textul integral al articolului poate fi citit aici: https://pressone.ro/cazul-geoana-raportul-de-neplagiat-manipuleaza-brutal-cadrul-legislativ-pe-care-il-invoca-si-ne-tine-captivi-in-noaptea-mintii

…nu știu ce știre va domina mass-media cînd veți citi aceste rînduri, dar sînt convins că nu va mai fi cea de acum – „Doctorițele criminale de la Sf. Pantelimon“! Iar asta în ciuda titlurilor de senzație care au împînzit toate canalele mass-media, de natură să-ți stîrnească dorința de-a pune mîna pe-o furcă și de-a o înfige în medici. Spicuiesc: „Ororile de la Terapie Intensivă!“; „Injectomatul, arma crimei!“; „Doctorița era poreclită Doamna cu coasa!“; „A recunoscut că se crede Dumnezeu!“; „Terapie mortală!“. Furie și groază! Realitatea? Nu mai contează. Două doctorițe de la ATI au redus doza de noradrenalină la vreo șaptesprezece pacienți aflați în stare terminală. Sau, poate, doar unul. Zice-se. Mai exact, așa susțin asistentele, iar acum și procurorii, care scriu: „O asistentă a declarat: «M-a întrebat din priviri dacă n-a murit încă. I-am răspuns din priviri că încă nu».“ Un referat bazat pe porecle sau pe întrebări și răspunsuri „din priviri“! Știre? Aș! Nu „dă“ bine, nu se potrivește cu „narativul“ promovat cu nesimțire de către uluitoarea majoritate a jurnaliștilor.

Faptul că absolut toți specialiștii de ATI care nu discută cazul, ci protocolul medical – de la Societatea de Anestezie și Terapie Intensivă la vicepreședintele Asociației Medicilor ATI din România, Dorel Săndesc – au declarat că atît creșterea noradrenalinei la doze-mamut, cît și scăderea ei după un scurt timp sînt prevăzute în protocol, în caz contrar intervenind necroza membrelor și decesul, nu mai contează. Că au declarat „în nici un caz nu poate fi vorba de crimă/omor cu premeditare“, că, vorba bancului cu Radio Erevan, a fost bicicletă, nu Volga, și i s-a luat, nu i s-a dat, nu mai contează. A fost, cînd a fost, un „fapt divers“, menționat printre multe altele. Ce știu specialiștii? Important e ce știe mass-media, ce zic asistentele, „malsprasisul“ lui Ciolacu și toți băgătorii de seamă care se pricep atît la Terapie Intensivă, cît și la fizică cuantică. Singurii „specialiști“, de la INML, cei despre care Colegiul Medicilor spune că nu au cunoștințele să se pronunțe, care „apreciază că scăderea dozei nu era indicată”, își dovedesc competența cînd recunosc că au aflat la ce se folosește noradrenalina din declarația șefului secției ATI! Noaptea minții. Spicuiesc din nou. 

În stenograma conversației dintre iubitul uneia dintre doctorițele acuzate, iubitul susținea că bolnavilor în stare terminală n-ar trebui să li se prelungească suferința – o chestiune etică și deontologică serios discutată. Doctorița răspunde: „Nu sînt eu Dumnezeu să decid”. Concluzia? Știrea? „Se juca de-a Dumnezeu!“ Doctorița, nu iubitul! Acasă la o acuzată (și condamnată) a fost găsită o listă cu numele pacienților, iar în dreptul decedaților scria „De șters de pe telefon!“. Ce dovedește asta? Un om normal s-ar gîndi s-o laude că avea datele de contact ale pacienților în telefon și voia să îi șteargă pe cei care, evident, nu mai aveau nevoie de consultații. Conform procurorilor, însă, dovedește „intenția de a-și șterge urmele“! Adicătelea am o listă în față, vreau să șterg niște nume, de frica procurorilor, dar n-o fac, ci scriu alături, să nu uit că vreau. Încă una și mă duc, vorba unei reclame: una dintre acuzate se scuză la telefon că nu-și mai amintește ziua exactă în care procurorii i-au spus că va trebui să semneze citația de aducere la audieri, că are „creierul într-o menghină“. Perfect normal pentru un om acuzat din senin de „omor cu intenție“. Aș! Știrea? „Avea creierul prins într-o menghină!” Mulți îl au, cu siguranță. După cum conchide și specialistul Dorel Săndesc: într-o societate pretins civilizată, „niște doctorițe presupuse nevinovate pînă la dovedirea contrariului sînt expuse în cătușe, judecate și executate, măcelărite cu fervoare în mass-media!“.

Să fiu cît se poate de limpede: nu susțin că doctorițele acuzate nu ar putea fi vinovate, conform legislației în vigoare sau altfel. Poate că sînt. Pur și simplu nu știu, deși, ca unul care a terminat și Medicina și-a lucrat vreo zece ani și ca ziarist, știu din interior cum funcționează ambele medii profesionale, cu bunele și relele lor. Asta ar fi însă o discuție prea serioasă pentru a fi purtată aici. Ceea ce știu însă și mă înspăimîntă este un fenomen mult mai amplu, în care, din nefericire, cazul Sf. Pantelimon, reprezintă doar un fulg de nea dintr-o avalanșă de zăpadă, începută cu mult timp în urmă: judecata majorității „bate“ orice competență profesională! Fenomenul, precum „revoluția democratică“ a lui Tocqueville, a început de mult, cu judecarea lui Socrate, a continuat cu Inchiziția, Revoluția Franceză, tribunalele poporului de pe vremea comunismului, dar s-a accelerat cu adevărat abia în vremurile noastre. După ce l-au omorît pe Socrate, atenienii l-au omorît pe unul dintre acuzatori și i-au trimis pe ceilalți doi în exil, pentru că cineva trebuia să plătească judecata strîmbă. După ce l-a ars pe rug pe Giordano Bruno sau l-a obligat pe Galileo Galilei să susțină că a greșit cînd a zis că Pămîntul se învîrte în jurul Soarelui, Biserica Catolică și-a cerut eventual iertare. Revoluția Franceză a fost criticată încă de atunci de nume precum Edmund Burke. Comuniștii au pierdut și ei la judecata istoriei. Fenomenul, însă, ia amploare.

Uitați-vă în jur. Elitele s-au transformat, din modele de invidiat, în dușmanii poporului media. Mass-media ne repetă că „părerea voastră contează“ și ne cere să ne-o dăm despre orice, de la mersul războaielor la politicile Băncii Naționale, la Eurovision calitatea muzicii e judecată de către majoritate, elevii trebuie considerați egalii profesorilor, examenele și notele încep să devină desuete, intrările la doctorate de fizică se fac pe baza eseurilor aplicanților (nu e glumă!), pacienții le spun medicilor ce tratament vor pe baza informațiilor de pe Internet, asistentele știu mai bine decît medicii ce doze de noradrenalină trebuiau injectate, și aș putea continua așa mult și bine, dar nu mai am nici timp, nici spațiu, nici nervi de oțel.

Mai țineți minte cîntecelul din copilărie cu „Un elefant se legăna pe o pînză de păianjen și, pentru că nu se rupea, a mai chemat un elefant… Doi elefanți se legănau…“ ș.a.m.d.? Dar și acolo, învățam încă de mici că nici o pînză de păianjen nu rezistă la zece elefanți și se rupe. Cît credeți că mai suportă biata asta de civilizație, subțire ca o pînză de păianjen? Deja se leagănă pe ea nouă elefanți.

NOTA: Textul a aparut si in revista Dilema – http://www.dilema.ro