…pentru că expresia „ori la bal, ori la spital” se folosește frecvent, în cele mai variate contexte, mă văd nevoit să încep prin a lămuri felul în care folosesc termenii: hic et nunc, „balul” se referă la „bairamul” din mediul academic românesc, „spitalul” se referă chiar la spital, iar „talibanul”… Ei bine, pentru lămurirea acestuia din urma va trebui să aveți puțintică răbdare. Și încă o precizare: considerațiile care urmează se bazează strict pe experiențele personale din ultimele trei luni, cînd soarta m-a făcut să vizitez România de două ori, la un interval de cîteva săptămîni. Precum Geo Bogza în Dobrogea, Dobrogea, am străbătut și eu România-n lung și-n lat, din Constanța și București pînă la Brad, Orăștie și Blaj, trăind pe pielea mea atît „balul”, cît și „spitalul” și „talibanul”. Nu exclud, așadar, ca experiențele altora cu „balul” și „spitalul” să fie, pe ici, pe colo, diferite. Înclin să cred, însă, că experiența „talibanului” e nu doar românească, ci de-a dreptul universală.

Acestea fiind zise, să începem cu „balul”, adicătelea cu mediul academic românesc. Șederea prelungită din această vară m-a făcut să înțeleg o greșeală larg răspîndită printre criticii educației românești, o greșeală de care m-am făcut și eu vinovat, cu vîrf și îndesat. Alături de mulți alții, mi-am concentrat acuzațiile asupra impostorilor, parveniților, plagiatorilor și încremenților-în-proiect care împînzesc mediul academic românesc. I-am criticat precum se zicea că trăgeau teroriștii din ’89 – „din toate pozițiile, ba chiar și făcînd roata țiganului”. Abia acum am realizat că mi-am greșit ținta. Trebuia să încep prin a critica profesorii cu adevărat buni, cei care-și merită acest titlu, atît în materie de pedagogie, cît și de cercetare. Nu te bați cu pleava. Pleava e pleavă, de la ea nu poți avea pretenții. Cînd te umpli de bube purulente, nu te răstești la bube sau la puroi. Te răstești la cel care, sănătos fiind, s-a lăsat umplut de bube. El e, ca să spunem așa, buba bubelor.

I-am ascultat lunile trecute, în discuții informale, pe mulți dintre cei pe care-i admir. I-am ascultat și m-am cutremurat. Unii încercau să mă convingă că, pentru a publica în jurnale academice (despre cărți nu mai vorbim) e normal să plătești taxe consistente, unele de mii de euro (!) – asta e practica europeană. Au și oamenii ăia cheltuielile lor, cumva trebuie să și le recupereze. Pe urmă, aceiași oameni se mirau de ce 90% din cercetarea europeană valorează în SUA cam cît o ceapă degerată. Păi, pentru că nu poți avea pretenția de imparțialitate de la un prestator de servicii plătite. Sigur, o prostituată îți poate declara iubirea veșnică, dar o crezi?

În aceeași perioadă a apărut și știrea că ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, refuză să își facă publice titlul publicațiilor (sic!) pomenite în CV doar ca număr! Era cît pe ce să fac un atac de cord înainte de vreme, dar profesorii buni s-au grăbit să mă calmeze cu variațiuni pe tema „Ce pretenții poți avea în țara plagiatorilor?”. Ăștia sîntem, cu ăștia defilăm. (Între timp, Cîmpeanu a fost primit cu brațele deschise în rîndurile reformiștilor morali din PNL.) La fel, cînd a venit vorba despre actul predării. „Ce pretenții poți avea?” Repet: vorbim aici despre profesorii cei mai buni, nu despre impostori. Imaginați-vă mașina de război spartană, oprită pe marginea drumului, oftînd demoralizată nu în fața persanilor, ci a unei bălți de noroi.

Pentru necunoscători, salariile în mediul academic au crescut substanțial, iar asta nu doar prin comparație cu începutul anilor ’90, cînd mă învredniceam ca asistent universitar la Facultatea de Studii Europene de pe lîngă UBB. Prin urmare, scuza „ei se prefac că ne plătesc, noi ne prefacem că muncim” nu mai are nici o scuză (sic!). Nu c-ar fi avut vreodată. Atunci, ca și acum, un profesor bun nu va face rabat de la calitate din motive pecuniare. Va înjura salariul prea mic, dar nu își va coborî standardele. Pentru că astea nu sînt impuse din afară. A renunța la ele, din orice motiv, ar însemna să decazi în propriii ochi. Iar dezamăgirea de sine e cea mai dureroasă formă de dezamăgire.

Asta nu înseamnă – Doamne ferește! – că mă opun salariilor decente pentru o muncă decentă. În sine, ele sînt capabile de-a schimba mentalități adînc înrădăcinate, pe care mulți le credeau imposibil de smuls de la rădăcină. Iar cu asta ajungem la „spital”. Spitalul la propriu, mai precis, în cazul meu, spitalul din Blaj, unde-am ajuns pentru o intervenție chirurgicală. M-au impresionat dotările – cu nimic mai prejos decît ceea ce vezi în filme prin spitalele americane. (După ce-am renunțat la medicină, nu mai intrasem într-un spital tot de la începutul anilor ’90.) Dar cel mai mult m-au impresionat oamenii, de la medici la infirmiere: și profesioniști, și grijulii, de la intervenția chirurgicală în sine la schimbarea pansamentelor sau paharul cu apă. Și fără șpagă! Eram într-un salon cu cinci oameni din satele învecinate și, dintre noi toți, am fost singurul care-a încercat să „fie atent”, ca pe vremuri. Mi s-a explicat cu subiect și predicat: „De cînd oamenii sînt plătiți cum se cuvine, și-au recîștigat demnitatea. Să încerci să-i mituiești ar însemna să le-o calci, din nou, în picioare”. Dacă n-aș fi fost țintuit în pat, aș fi intrat în pămînt de rușine.

Iar cu asta ajungem, în sfîrșit, la „talibani”. De cînd cu victoria-fulger din Afganistan, s-a scris mult despre pericolul „talibanismului” prezent încă în România. Din păcate, neconvingător. A merge pe mîna metaforei taliban = fanatic religios, păstrător dîrz al unor tradiții perimate, mi se pare deopotrivă simplist și înșelător. Diavolul de aia e diavol, că se ascunde în detalii. „Taliban” înseamnă student. Student al teologiei islamice, dar student (în treacăt fie spus, în Evul Mediu, teologia musulmană a dat cîțiva gînditori mari, de la Al-Farabi la Ibn Tufayl). Sînt primul s-o recunosc: cînd vine vorba despre politică, intelectualii sînt extrem de periculoși. Gîndesc în extreme. Au tendința „ori la bal, ori la spital”. Fie sînt siguri de ceva, fie nu mai sînt siguri de nimic. Talibanii din Afganistan sînt siguri pe ceea ce cred, iar cei care au refuzat să li se opună erau talibani cu semn schimbat, pentru că nu mai credeau în nimic.

După cum spunea Biden, v-am dat (mulți) bani pentru armată, pentru infrastructură, pentru reforme etc. Dar nu vă putem cumpăra voința de a rămîne demni.

Cine are urechi de auzit în academia românească, să audă. Iar cine nu înțelege, să nu înțeleagă.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

… pentru ca ma alint cu gandul ca, macar in unele privinte, sunt un om normal, cu reactii normale. Iar omul normal, citind articolul Emiliei Sercan in PressOne (https://pressone.ro/opera-stiintifica-la-secret-ce-are-de-ascuns-ministrul-sorin-cimpeanu), nu poate avea decat aceste reactii, in aceasta succesiune. Mai intai te crucesti. E o reactie fireasca atunci cand esti pus in fata unui fenomen care depaseste puterea omeneasca de intelegere, fie in bine (un nebun intru Hristos merge, bunaoara, cu nonsalanta, pe apa) sau in rau (Caligula isi face calul senator, un porc imbracat la costum incepe sa iti dea, rastit, ordine). In ambele cazuri ramai cu gura cascata, gandirea iti paralizeaza, si-atunci iti faci, din reflex, cruce, ca singura modalitate rapida de a gestiona de-ne-intelesul, de-ne-cuprinsul: „Mare e Dumnezeu!” – cand nebunul merge pe apa – sau „Ptiu, drace!” – cand porcul imbracat la costum incepe sa iti dea, rastit, ordine.

Sau cand afli ca Sorin Campeanu, ministrul Educatiei, membru in trei academii, presedinte suspendat al Consiliului National al Rectorilor, indrumator de doctorate, s.a.m.d. scrie in CV ca a publicat 18 carti/capitole de carte/manuale si 112 articole stiintifice dar refuza sa … publice titlurile publicatiilor (sic)! Titlurile! Publicatiilor! Din propriul CV! Aberatiile nu se opresc insa aici. Porcul nu doar e imbracat la costum, dar iti da si ordine! Si inca pe un ton rastit! Rectorul interimar al USAMV, cel care ii tine cald fotoliul ministrului, refuza si el sa faca publice titlurile publicatiilor! Motivatia Departamentului Juridic (!!!): „informațiile solicitate nu fac parte din categoria informațiilor de interes public” si „informațiile solicitate de dumneavoastră conțin date cu caracter personal”!!! Ca doar e lucru bine stiut: Orice carte sau articol, contine obligatoriu fisa medicala a pacientului, adresa de acasa, conturile bancare cu parolele aferente, basca vreo cateva poze compromitoare din viata intima a autorului – altminteri nu poti publica nici macar o poezie, daramite o carte stiintifica!

Si-atunci, nu-ti mai ramane decat sa te crucesti si sa-ti scuipi in san.

Pe urma, insa, incepe sa-ti crape obrazul romanesc de rusine. Pentru ca nu doar porcul imbracat la costum iti da, rastit, ordine. Dar tu le asculti. Nu cracnesti. Nu te revolti, nu protestezi, nu trantesti caciula de pamant si-o calci in picioare, nu iesi in strada, nu nimic. Nu-i spune nimeni porcului ca e o aberatie impotriva firii sa fie imbracat la costum. Nu-i spune nimeni „bai, porcule, dar cum iti permiti tu sa-mi dai mie ordine? Nu vezi ca esti doar un porc imbracat in costum? Mars inapoi in cocina de unde-ai rasarit!” Nu, nimic.

Presedintele vorbeste in continuare despre Romania Educata, Sorin Campeanu e in continuare ministru al … Educatiei! Profesorii universitari continua sa vorbeasca despre reforma educatiei, dar rectorul interimar al USAMV, Răzvan Ionuț Teodorescu, e in continuare rector interimar (publicatiile acestuia vor fi fiind si ele secretizate?) Ca lor n-o sa le crape in veci obrazul de rusine, e cat se pote de limpede. Nici pretentii nu putem avea: de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

De la noi, insa, da. De la noi putem avea pretentii. Nu neaparat sa ne revoltam si sa trantim, cu furie, caciula de pamant. S-o calcam in picioare. In definitiv, am crescut pe vremea bancului cu crocodilii. Cum? Nu-l (mai) stiti?

Cica Reagan, Gorbaciov si Ceausescu merg intr-o excursie prezidentiala pe undeva, prin Africa. Ajung ei la un lac infestat cu crocodili flamanzi. Reagan, pentru a demonstra patriotismul american, ii spune garzii de corp: „John, sari in lac si adu-mi un crocodil!” John se uita la presedinte, se uita la crocodili, si raspunde: „Iertati-ma, dar am familie, am copii …” Gorbaciov se simte pe cai mari, si-i spune garzii lui de corp: „Ivane, sari in lac si adu-mi un crocodil!” Gorbaciov uitase ca initiase Glasnost-ul si Perestroika. Ivan ii raspunde precum John: „Iertati-ma, dar am familie, am copii …” Ceausescu doar ii face un semn lui Ion. Asta sare in lac si vine inapoi c-un crocodil in dinti. Toata lumea e mesmerizata: „Ioane, de unde atata curaj?” Ion: „Pai am familie, am copii …”

Sa fim, asadar, inelegator, cu slabiciunile romanesti. Si-n ziua de astazi multa lume (mai) are in continuare familie si copii. Mai mult, ni s-a atrofiat si simtul „iesitului din fire”. Am fost bombardati cu atatea aberatii incat nu mai putem nici sa ne miram. Lebedele negre, a-normalitatile, au devenit noua normalitate. In ziua de astazi, lebada alba a devenit lebada neagra – si viceversa.

Dar chiar si asa ne mai ramane ceva de facut – noua, fiecaruia. Noua, nu lor. Sa ne crape macar obrazul romanesc de rusine. Noi suntem urmasii Romei? In orice tara, cat-de-cat civilizata, o asemenea stire – ar provoca o criza sanitara: de la atacuri de panica, la accidente vasculo-cerebrale sau infarcturi miocardice. Noi, ca romani, stam bine, per ansamblu, la capitolul asta. Noi incercam s-o luam rational, ca nu e legal, nu e rational ca un porc sa se imbrace in costum si sa dea, rastit, ordine. Uite legile, uite exemplele. Oare de ce nu le e rusine?

Sa va spun de ce? Pentru ca nou, astorlalti, nu ne mai e rusine! Am zis!

P.S. Textul acesta trebuie interpretat ca un trantit de caciula romaneasca de pamant si calcata in picioare. O reactie, ma alint eu, normala, venita de la un om normal. Daca mai suntem inca oameni, nu porci.

NOTA: Textul a aparut si pe http://www.contributors.ro

…pentru c-am constatat cu mîhnire cîte mai avem de învățat atunci cînd vine vorba despre înțelegerea naturii umane. Altfel spus, a capitalismului. Comentariile referitoare la „cursa spațială” (Space Race) a miliardarilor Elon Musk, Jeff Bezos și Richard Branson au pendulat între „Cine-i nebunul care dă 250.000 de dolari (sau 30 de milioane, depinde de companie) doar pentru a trăi preț de două-trei minute senzația de imponderabilitate?” la „Ăștia nu mai știu ce să facă cu banii”, pînă la verdele-n față „Ăștia trebuie că o au mică și-atunci se-ntrec în cine are racheta mai mare”. E-adevărat, nu-i nevoie de cine știe ce finețuri psihologice pentru a înțelege că mulți dintre cei cu mașini „bengoase” au felurite frustrări de rezolvat, sexuale sau de altă natură. Dar a te opri, în acest caz, la genul ăsta de explicații simpliste e ca și cum ai spune, pe invers, că sîntem toți genii, dat fiind că și noi, precum geniile, folosim toaleta.

De bună seamă, competiția miliardarilor pentru controlul viitorului „turism spațial” se desfășoară și-n mass-media, și pe rețelele de socializare, și include componentele clasice ale reclamelor, din care se înfruptă cu nesaț și tabloidele. De bună seamă, pentru a capta atenția publicului, competiția se cuvine a fi prezentată în termeni de „cîștigătorul ia totul”. Și tot de bună seamă, fiecare miliardar își are grupul lui de suporteri, unii dedicați cauzei cu înverșunarea pătimașă a galeriilor echipelor de fotbal. Compania lui Musk a fost prima companie privată care a reușit să pună pe orbită o navetă spațială și s-o recupereze la sfîrșit, dar Branson a fost primul care a zburat, efectiv, în spațiu. Da, dar a fost un zbor suborbital, pe cînd Bezos a trecut de linia Karman, ba încă și fără piloți profesioniști. Și tot așa, ba că ăla, ba că ălălalt. Așa funcționează natura umană, așa funcționează capitalismul – pe baza de competiție. Pînă și comuniștii, oricît de egalitarieni în teorie, au realizat asta și-au inventat gazetele de perete, cu rubricile „Așa DA!” și, respectiv, „Așa NU!”, și multe alte forme de a încuraja competiția. Dar asta nu înseamnă că putem echivala „cursa spațială” cu American Idol, The Bachelor sau alte asemenea reality shows.

În spatele fiecărui miliardar stau ceva mai mult decît niște sîni, mușchi și trandafiri. În spatele fiecărui miliardar stau armate de minți plătite să inoveze, să gîndească „out of the box”, crema cremelor, de cele mai multe ori profesioniști mai buni, fiecare în domeniul său, decît profesioniștii angajați de diferite agenții guvernamentale. Dovada? Blue Origin (Bezos) și Virgin Galactic (Branson) se descurcă foarte bine fără nici un ajutor guvernamental, iar Space X a lui Musk a fost cooptată de NASA pentru a-i ajuta să trimită astronauți pe Stația Spațială Internațională (ISS), ceea ce-a și făcut cu succes. În toate cazurile, rachetele, avioanele sau capsulele folosite sînt reutilizabile, pentru că nici un capitalist nu-și permite, precum statul, să arunce miliarde de dolari pe o navetă spațială de unică folosință. Bașca, să nu uităm, oamenii și-au asumat riscuri uriașe – și nu doar financiare. Nu doar „put your money where your mouth is”, ci și-au pus și viețile-n joc.

Și, dacă încă vă mai întrebați: „Bine-bine, și pe mine cu ce m-ajută că ăștia se joacă-n spațiu de-a turiștii astronauți?”, întrebați-vă mai bine la ce vă folosește curentul electric și dacă i-ați simți sau nu lipsa. Acum. Pentru că, pînă pe la sfîrșitul secolului al XIX-lea, oamenii nu i-au simțit-o. Nu poți simți lipsa a ceva ce nu cunoști. Iluminatul cu lumînări era baza, iar iluminatul cu gaz era ultimul răcnet al civilizației. Asta pînă cînd Edison, după ce a perfecționat becul incandescent, s-a gîndit că iluminatul public sau rezidențial poate fi deopotrivă îmbunătățit și mai ieftin utilizînd curentul electric. Folosind un generator de curent direct (DC), Edison a reușit să ilumineze primele 59 de case în Manhattan, în 1882. Mai tînărul său discipol, Tesla, era convins, însă, că viitorul va aparține curentului alternativ (AC), cu un voltaj mult mai mare, mai ușor (și mai ieftin) de transmis pe distanțe mult mai mari. A urmat ceea ce s-a numit „războiul curenților” (The War of Currents), între Edison și Tesla. Un război purtat, ca și acum, prin mass-media, dar cu acuzații crunte și manipulări grosolane de informație. Nici Edison și nici Tesla n-au cîștigat de pe urma competiției. A cîștigat, în schimb, curentul alternativ, și au cîștigat investitorii lor, J.P. Morgan și Westinghouse – ambii fondatori de companii care, sub o formă sau alta, au rămas importante pînă-n ziua de azi. Ambii au văzut potențialul uriaș al curentului electric într-o perioadă în care lumea-l vedea mai degrabă ca pe-o curiozitate de circ (Morgan senior, bunăoară). Ambii au pariat pe viitor și ambii au cîștigat. Și noi pe lîngă ei.

Ce-i mînă în competiție pe acești oameni? Cu siguranță, nu dorința de îmbogățire – fiecare are deja mai mulți bani decît poate cheltui în cîteva vieți de om, iar posibilul cîștig nu justifică riscurile. Și-atunci? Atunci nu mai rămîne decît dorința, adînc sădită în sufletul fiecăruia, de a ieși cumva în evidență, de a fi „cel mai bun”. E un impuls care nu poate fi eradicat, dar poate fi redirecționat. De la Iluminismul scoțian la Rousseau, John Adams, Madison sau Hamilton, oamenii au realizat că pofta de-a ieși în evidență poate fi canalizată într-o direcție sau alta. E o poftă care poate fi educată. Spune-mi ce admiri ca să-ți spun cine ești. Majoritatea oamenilor admiră bogăția și vor să ajungă bogați cu orice preț, pentru că banul este cel mai mic numitor comun al „succesului”. E, însă, și cel mai greșit. În realitate, nimeni, nici măcar cei mai bogați, nu admiră banii, ci admirația pe care o aduc banii.

Admirăm învingătorii. Ce haz ar mai avea un sport fără învingători și fără învinși? Ce haz Olimpiadele? De ce ne fascinează doborîrea recordurilor? E în firea omului, să nu ne mai ascundem după degete. (În treacăt fie spus, Bezos a știut ce face cînd a dus în spațiu pe cea mai în vîrstă femeie și pe cel mai tînăr bărbat. Aidoma Croitorașului cel Viteaz, a doborît mai multe recorduri dintr-o singură lovitură.) Or, dacă tot e competiție, măcar să fie una cu folos și pentru noi, chibiții. Nu știu cu ce ne poate ajuta cel mai bun influencer pe TikTok, dar știu sigur că, fără competiția pentru cel mai bun și ieftin curent electric, viețile noastre n-ar mai fi arătat la fel.

Să cîștige, așadar, miliardarul cu racheta mai mare! Și noi pe lîngă el.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

… pentru ca asta intra automat in fisa postului de bunic: ochelarii, barba alba si intelepciunea (macar aia care cica vine cu varsta).

Primele doua le-am bifat (mai am ceva de muncit la barba, dar inteleptul a zis sa te apropii incet de miezul placerilor).

Morala? Cine se scoala de dimineata, departe ajunge – metaforic vorbind, desigur.

P.S. Pour les connaisseurs, la picioarel Sofiei se afla … un banal sandwich Subway – de dragul proportiilor.

…iar povestea începe simplu, ca toate poveștile. Cu ocazia ultimei vizite în România, mi-am cumpărat un telefon mobil pentru cartela românească. Mă așteptam ca trimiterea unui text în limba română să fie mai lesnicioasă. În realitate, s-a dovedit un coșmar, „mulțumită” unui sistem de autocorecție mai agresiv decît un SS Obersturmbannführer. Voiam să tastez „rogu-te”, telefonul știa mai bine: de fapt, vrusesem să scriu „rîgîie”, așa că-mi corecta, fără să mai întrebe, cuvîntul. Era un telefon nemilos: corecta cu furie, în stînga și-n dreapta, fiece cuvințel pe care îndrăzneam să-l scriu și care, din motive obscure, nu corespundea „programului”. Era un telefon inteligent. Smart. Un lucru e sigur: departe de a mă ajuta, sistemul de autocorecție mă obliga să rescriu de cîteva ori același cuvînt pînă reușeam cumva să înșel vigilența Obersturmbannführer-ului însărcinat cu paza limbii române. Nu mă-nțelegeți greșit. Și telefoanele americane au aceste sisteme de autocorecție, dar parcă nu-s nici pe departe într-atît de agresive. Se lasă mai ușor „păcălite”. De ce? Habar n-am! Sînt alții mai pricepuți ca mine la inteligența artificială. Eu am rămas înțepenit la astălaltă, de modă veche, naturală.

Inteligența artificială, însă, e mai generoasă decît Maica Tereza cînd vine vorba de-a sări în ajutorul celor neputincioși în a ține pasul cu noile-i descoperiri, și mai nepăsătoare față de propriile-ți dorințe retrograde decît Alexandru Lăpușneanu: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu… și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi!”. Am avut de la bun început instalat pe laptop un asistent personal, Cortana. Sau asistentă, că are voce de femeie, cînd vorbește. Să fie vorba de sexism pînă și în inteligența artificială? Pentru că, în afară de Cortana, am mai auzit de Alexa și de Siri. N-am auzit nici de Ion, nici de Marin, ori de vreun alt asistent personal cu o voce baritonală, de valet din Downton Abbey. Hmm! Iată o scăpare ce se cuvine urgent rezolvată, chiar dacă sexul asistenților personali e doar un construct social (sau al plăcii de memorie).

Fie cum o fi, după ce, cîteva zile de la achiziționarea laptop-ului, Cortana și-a oferit serviciile și s-a văzut ignorată, s-a îmbufnat și m-a lăsat în plata Domnului. Asta pînă acum vreo două luni, cînd a revenit la viață, pe ușa din dos. Mai exact, prin e-mail-ul de la școală. De cîteva săptămîni, în fiece dimineață în care-mi deschid e-mail-ul, Cortana mă întîmpină cu cîte un mesaj motivațional: „E o săptămînă nou-nouță, Alin!” sau „Se apropie week-end-ul, Alin!” și îmi reamintește, ușurel dojenitor, angajamentele luate, pe baza e-mail-urilor din ultimele zile. „Ai promis că îi vei trimite lui X un articol acum două zile. L-ai trimis?” Trec cu vederea faptul că asistenta mea personală se trage de brăcinari cu mine, tutuindu-mă, de parc-am fi copilărit împreună la Brad. Personal, asta nu mă deranjează, dar cunosc alți oameni cu naturelul mai simțitor și mă-ntreb de cîtă inteligență, artificială sau nu, e nevoie pentru a-ți da seama pe cine poți tutui și pe cine nu. Mă irită, însă, că îmi citește e-mail-urile – atît cele trimise, cît și cele primite – fără să-mi fi cerut permisiunea și fără să i-o fi acordat. Ba își mai dă și cu părerea. Îmi trimite grafice „analitice”, în care îmi arată cît timp am fost dispus să mă concentrez, cît timp am colaborat cu alții, și mă întreabă dacă nu am nevoie de mai mult timp de concentrare (focus), ba-mi sugerează și intervale orare! Habar n-am cum decide Cortana cît timp m-am concentrat și cu ce folos, știu însă cu siguranță că estimările ei se potrivesc ca nuca-n perete. Mă mănîncă limba să-i spun „Cortana, ne ultra crepidam” („nu mai sus de sandală!”), dar pe de-o parte mă îndoiesc c-ar prinde referința, iar pe de alta, că s-ar pricepe măcar la sandale.

Cam tot de-atunci am mai constatat un fenomen, pe același e-mail. (Să fiu cinstit, nu știu dacă să dau vina pe Cortana sau nu.) E-mail-ul începe să-mi sugereze cum să scriu! Mai exact, are grijă să-mi sublinieze în albastru expresiile pe care le consideră prea… elaborate. De ce să scriu, bunăoară, „mi s-a luminat fața cînd te-am văzut” sau „îmi cîntă inima”, cînd, mi se sugerează, pot spune, mai simplu și mai scurt, „m-am bucurat”. Economia de cuvinte, mi se sugerează, e mai eficientă. Nu știu de ce William Saroyan a scris „Într-o zi din după-amiaza lumii, mohoreala morții se va pogorî în tine, iar cînd te vei ridica să umbli, vei fi mohorît ca moartea, dar, dacă ești norocos…“ etc. Cîtă risipă de cuvinte! Putea foarte bine să scrie „Cînd vei simți că îmbătrînești, te vei întrista (nu „mohorî” sau „posomorî”, pentru că nimeni nu mai are nevoie de arhaisme) la amintirea morții…“ etc. Scurt și la obiect. Romeo și Julieta? Un băiat iubea o fată, familiile se dușmăneau și s-au opus căsătoriei, tinerii au murit. The End.

Rîd eu, dar nu e rîsul meu. Asaltul inteligenței artificiale asupra inteligenței „pe stil vechi” se intensifică de la o zi la alta și oameni altminteri inteligenți (sic!) se comportă precum broaștele puse la fiert pe nesimțite, așteptîndu-și, cuminți, sfîrșitul. Ceasurile inteligente de la mînă le spun cînd să doarmă, cînd și cît să umble, cît și ce să mănînce. În adolescență, cînd le spuneau părinții ce să mănînce sau cînd să meargă la culcare, oamenii se revoltau. Acum nu se mai. Acum se vîră de bunăvoie și nesiliți de nimeni sub papucul inteligenței artificiale, pentru că ea – nu-i așa? – știe mai bine, că e artificială, științifică și n-are slăbiciuni omenești, cum aveau mama și tata. E precum Leviatanul lui Hobbes – o construcție artificială fără de cusur. Cum să nu i te supui? A te revolta împotriva ei echivalează, spunea Hobbes, cu a te revolta împotriva ta însuți, pentru că ești deopotrivă creatorul și subiectul ei.

Să ne-nțelegem: nu mă refer aci la felul în care ne sînt băgate pe gît reclamele, după ce căutăm ceva pe Internet sau doar vorbim în casă despre un subiect. (Mi s-a întîmplat să primesc pe telefon sugestii cu muzică de nuntă românească pe YouTube după ce vorbisem – în casă, nu la telefon! – despre posibila nuntă în România a fiicei mele!) Nu mă refer nici la cît de inteligentă poate deveni inteligența artificială fie și într-un scenariu ideal. A făcut-o binișor Erik Larson, într-o carte recent publicată, Mitul inteligenței artificiale. Mie mi-e că inteligența artificială va deveni tot mai inteligentă pe măsură ce noi vom deveni tot mai proști. Mai proști decît telefoanele sau ceasurile, dar, spre deosebire de ele, beneficiind de dreptul ereditar la vot.

[NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro]

…deși am auzit expresia asta destul de tîrziu, din gura unui bucureștean: „Eu nu-mi dau filme!”, într-un context în care sensul expresiei era limpede – „eu nu mă autoiluzionez”. De atunci, de cîte ori am auzit-o, sensul a fost același: „Alții își dau filme, eu nu-mi fac iluzii”. „Alții sînt fraieri. Eu, nu.” Hmmm… Poate se cuvine să cădem nițel pe gînduri. După cum Baudelaire spunea că-n Epoca Luminilor cea mai mare viclenie a diavolului e să ne facă să credem că nu există, trebuie să luăm în calcul și posibilitatea că, într-un fel sau altul, toți ne dăm filme. Și cea mai mare iluzie ar fi aceea că nu ne facem iluzii. Noi. Alții, da. Fraierii.

Una dintre greșelile cele mai frecvent întîlnite printre cititorii Republicii lui Platon este să uite adevăratul subiect al discuției. Răpit de frumusețea dialogului și de deșteptăciunea argumentației, cititorul e tentat să se focalizeze pe… Republica, adicătelea pe forma de organizare statală pe care o propune Socratele lui Platon. De aici încep și controversele. Unii, precum Karl Popper în faimoasa-i carte Societatea deschisă și dușmanii ei, îl acuză pe Platon de proto-totalitarism. Alții, precum Allan Bloom, care a și retradus-o, susține că toată Republica nu e decît o ironie socratic-filosofică, un avertisment împotriva societăților totalitare. Prinși în vîltoarea argumentației, puțini își mai amintesc de unde pleacă și unde se încheie dialogul – de la suflet. Așa că eu, unul, prefer să interpretez dialogul deopotrivă prin prismă politică și psihologică. (Să nu uităm că, etimologic vorbind, psiho-logia e știința sufletului, despre care, după cum ne spune și Aristotel în Etica Nicomahică, orice politician ar trebui să știe măcar cîte ceva.)

Dacă-i așa, atunci faimoasa alegorie a peșterii de la începutul Cărții a șaptea este (și) o alegorie a sufletului. Pentru cei nefamiliarizați, alegoria e despre niște prizonieri înlănțuiți într-o peșteră toată viața, prizonieri care nu pot vedea decît niște umbre, proiectate fără știința lor de către niște păpușari care, folosindu-se de un foc, la jumătatea peșterii, imită animale, păsări, arbori și-n general tot ceea ce vedem în această lume. De bună seamă, prizonierii sînt convinși că ceea ce văd e realitatea, încep să facă asociații între succesiunea umbrelor și se iluzionează că descoperă corelații mai mult sau mai puțin științifice. Pentru a scăpa de iluzii, e nevoie ca cineva să descătușeze un prizonier și să-l forțeze să urce afară din peșteră. De ce să-l forțeze? Pentru că, avînd ochii obișnuiți cu întunericul, prizonierul va resimți ca dureroasă, mai întîi, lumina focului și-n cele din urmă pe cea a soarelui. Cu răbdare, însă, norocosul își va ajusta privirea la lumină și va vedea, în cele din urmă, adevăratele animale, păsări, arbori etc. și va înțelege că ceea ce crezuse toată viața că e „realitatea” nu era, de fapt, decît umbra unor păpuși care imitau realitatea. O realitate de mîna a treia, dacă preferați.

Și-acum să ne întoarcem la sufletele noastre, despre care atît Socrate, cît și Sfinții Părinți ne îndeamnă să ne-ngrijim mai mult decît de orice altceva. Să ne întoarcem la felul în care „ne dăm filme” singuri. Pentru că, după cum explică Socrate, în cazul în care prizonierul eliberat, cel care vede realitatea „la prima mînă”, se va întoarce în peșteră, încercînd să-i elibereze pe alții, se va poticni, nemaifiind obișnuit cu întunericul, va fi luat în tărbacă și poate chiar ucis (cum i s-a întîmplat lui Socrate în „viața reală”). Cu alte cuvinte, de prizonierii din sufletele noastre nu putem scăpa, după cum nu putem scăpa de umbrele pe care le luăm drept realitate. La „soare” iese – și asta doar la răstimpuri – de-abia cîte o părticică norocoasă a sufletului nostru. Restul rămîne în peșteră și îți dă filme.

Și-atunci esențiali devin păpușarii. Nu manipulatorii la care se gîndește toată lumea, de la politicieni la așa-numiții influencer-i, ci păpușarii dinlăuntrul fiecăruia dintre noi. Pentru că acolo, la mjlocul atît al societății, cît și al sufletului, se dă, ca să zicem așa, bătaia peștelui. Simplu spus, partea de la soare e prea mică, iar partea de la capătul peșterii e prea mare și prea lesne de manipulat. Și-atunci întrebarea-cheie devine: „Cine ne manipulează manipulatorii?”, pentru că-n definitiv păpușarii își construiesc păpușile după modele luate din afara peșterii. Spune-mi ce păpușari ai, ca să-ți spun cum îți sînt educați, cu umbre, prizonierii. Ce filme îți dai. Pentru că, repet, aici nu e vorba despre societate, aici e vorba despre suflet.

E deopotrivă o binecuvîntare și un blestem. În Cartea a opta a Republicii, Socrate face o paralelă între diferitele forme de guvernămînt și diferitele forme ale sufletului, sugerînd nici mai mult, nici mai puțin decît că noi toți ne naștem cu suflete… democratice! Dacă nu v-a pufnit rîsul, e deja un semn bun. Se cheamă că sînteți deschiși la ideile cele mai năstrușnice. Se cheamă că sînteți, fără să realizați, aproape socratici. Pentru că Socrate o spune în Cartea a opta verde-n față: „Democrația apare ca fiind cea mai frumoasă, o țesătură din mai multe culori… Și dacă cineva ar vrea să construiască o Republică din vorbe, cum facem noi acum, ar trebui să meargă într-o democrație, unde, precum într-un mall de Constituții, să-și aleagă acele elemente care-i convin cel mai mult”. (Notă: traducerea e aproximativă.)

Am, așadar, o veste bună și una rea. Vestea bună e că ne-am născut cu suflete democratice. Pe parcursul aceleiași zile, sufletul nostru poate iubi banii, onoarea, sportul, mîncarea multă, mîncarea dietetică, drogurile, ba chiar și pe Platon, în funcție de filmele pe care păpușarii le proiectează în străfundurile sufletelor noastre. Vestea rea e că ne-am născut cu suflete democratice. Pe parcursul aceleiași zile, sufletul nostru poate iubi banii, onoarea, sportul, mîncarea multă, mîncarea dietetică, drogurile, ba chiar și pe Platon, în funcție de filmele pe care păpușarii le proiectează în străfundurile sufletelor noastre.

Să ne-ntoarcem, prin urmare, de unde am plecat: cel mai mare „film” pe care ni-l putem da e acela că noi „nu ne dăm filme”. Fraier nu e cel care își dă filme. Adevăratul fraier e cel care crede că el nu-și dă. Tot în Cartea a opta a Republicii, Socrate avertizează că trecerea de la sufletul democratic la cel tiranic – sufletul lipsit de îndoieli – poate dura cît o fîlfîire din pleope. Depinde de păpușari. Depinde de filme și de regizori.

http://www.dilemaveche.ro

… pentru c-a fost odata, ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti (pacat ca Heidegger nu stia romana, c-ar fi fost mult mai entuziasmat de basmele romanesti decat de Hölderlin) o vreme in care cititorii Dilemei Vechi ar fi stiut ca titlul e o referinta la cartea Hannei Arendt, Eichmann in Ierusalim: Un raport despre banalitatea raului. “Dar de-acuş,/ Zise el cu glas sfârşit/ Ridicând un picioruş,/ Dar de-acuş s-a isprăvit…” De-acus, nu mai bag mana-n foc cata lume stie ca astea-s versuri din Toparceanu, dar stiu ca multa lume vrea reforma educatiei, una care sa nu mai fie bazata pe “memorizare”, ca si cum masina ar putea merge fara benzina sau mintea omului fara informatia “pompata” si ea in scoala.

Asistăm la o explozie a tehnicilor alternative de învățare, menite, chipurile, să stimuleze creativitatea de ambele părți ale catedrei: într-o devălmășie, profesori și studenți cîntă, dansează și bat din palme în timpul cursurilor. O clasă fără o prezentare Power Point și cîteva filmulețe pe YouTube este considerată, în ziua de astăzi, una fără sare și fără piper, dacă nu retrogradă de-a dreptul. Cum să menții interesul studenților obișnuiți cu tweets, Snapchat, feednews ș.a.m.d. – toate surse de informație punctuală, servită clipă de clipă, într-un ritm din ce în ce mai accelerat? A fi sau a nu fi plictisit(or) – iată noua dilemă hamletiană. „Creative learning” presupune, printre altele, îmbrăcarea în costume de epocă, de la togi la peruci pudrate, adoptarea unor roluri – de la Antigona la Benjamin Franklin – cu speranța că astfel de „role-playing” ar putea rezolva problema plictisului intelectual.

Trecerea la învățămîntul online, prin Zoom, MSTeams etc., din cauza pandemiei, a exacerbat fenomenul pînă la cote pe care, pînă deunăzi, le-aș fi numit paroxistice. Acum mă feresc de acest cuvînt ca dracul de tămîie, pentru că mi-am învățat lecția: de fiecare dată cînd zici „mai rău de atît nu se poate”, te-nșeli – se poate. Tare mi-e teamă că, și după sfîrșitul pîrdalnicei ăsteia de pandemii, tendința se va menține. La o primă vedere, e „rentabilă”, atît pentru profesori, cît și pentru studenți. Pentru profesori fiindcă ce poate fi mai lesne decît să predai de acasă, din fața unui computer, în loc să conduci o jumătate de oră sau mai mult doar pentru a ajunge la facultate? Pentru studenți fiindcă ce poate fi mai lesne decît să te conectezi la cursul online, de bună seamă cu microfonul tăiat și camera închisă, și, ascultînd cu o jumătate de ureche prelegerea, să-ți vezi între timp de-ale tale? Puțină lume mai realizează că aceste avantaje sînt un cadou otrăvit.

Pentru profesori fiindcă, încetul cu încetul, arta predarii va deveni o luptă pentru supraviețuirea celui cu cea mai mare priză „la public”. Profesorul se va transforma într-un entertainer. Despre studenți, ce să mai vorbim? Devenind, de facto, stăpînii actului educațional, nu vor avea decît de pierdut. Un discipol în, să zicem, artele marțiale, care își poate controla maestrul, nu va învăța niciodată cum să folosească forța loviturii celuilalt pentru a-și trînti adversarul la pămînt. La fel, un elev care își poate controla învățătorul nu va învăța niciodată nimic. Nici cine e Topîrceanu, nici cine e Hannah Arendt, nici cine e Shakespeare sau Homer.

„Luați un cerc, mîngîiați-l, va deveni vicios”, spunea Eugène Ionesco. Viciul, spre deosebire de virtute, nu presupune efort. De viciu „te lași dus”. Dacă vreți, viciul e „la vale”, iar virtutea – „la deal”. Și-atunci, să fim cinstiți și s-o recunoaștem: cîți dintre noi, puși în fața alternativei „la vale” sau „la deal”, ar alege-o pe ultima, de bunăvoie și nesiliți de nimeni? Viciul, însă, are o problemă majoră: e plictisitor prin definiție. Și banal. „La vale” se dau toți copiii, cu sania, dar cîți dintre ei vor încerca măcar să urce pe Everest? (Notă: Departe de mine gîndul de-a ridica primul piatra – există și coborîri la vale făcute cu stil și aplomb.) Spre deosebire de viciu, însă, efortul virtuții e orice, numai plictisitor nu. S-a plictisit cineva cînd s-a lăsat de vreun viciu? Optimistul din mine se încăpățînează să creadă că taman aici există o oportunitate care s-ar cuveni exploatată. Toată industria de „entertainment” e, de fapt, plictisitoare, altminteri oamenii n-ar schimba canalele și serialele în neștire. Dar asta se aplică și educației. Aparent paradoxal, dar e plictisitor să înveți „fără efort”, fără memorizare, doar cu bătut din palme, Power Point și panglici scoase pe gură. O învață, pe propria-i piele, orice copil. Vine o vreme cînd te scîrbești și de prea mult circ, și de prea multă înghețată. Cumva, însă, aceste constatări de bun-simț se pierd în noianul de reforme educaționale.

Da, ia ceva timp să memorezi că 7 x 7 = 49, că e la deal, dar îți este infinit mai util decît să socotești, fără memorizare, cît fac 7 + 7 + 7 + … (deja m-am plictisit). Da, nici tinerilor greci nu le era ușor să memoreze Iliada și Odiseea, dar o făceau – și ce să vezi? Platon a făcut Academia, Aristotel, discipolul său, Liceul, iar acum avem telefoane mai deștepte decît noi, pe care putem căuta și cît fac 7 x 7, și cum să mergem trei străzi să ne cumpărăm o cafea. Nu mai trebuie să memorizăm nimic, pentru că, vorba lui Pavel Stratan, „la vale-i mai ușor de mers”. Și iarăși, ce să vezi? Majoritatea doctoranzilor din America („furtul de creiere”) provin din țări din astea, retrograde, unde trebuie să știi „pe de rost” tabla înmulțirii, cine-a fost Shakespeare sau Hannah Arendt (dacă știi și de Topîrceanu, cu atît mai bine).

Departe de mine gîndul că memorizarea în sine reprezintă o soluție ideală, altminteri am avea, cu siguranță, mai mulți doctoranzi europeni și americani în China decît invers. Vreau doar să ne redobîndim bunul-simț. După cum nu poți urca Everestul fără antrenament, nu poți gîndi dacă nu „mănînci” informație. Pentru a căuta ceva, trebuie să știi ce cauți. „Nu Te-aș căuta, dacă nu Te-aș fi găsit.” Creativitatea în absența unui efort educațional care implică memorizarea, de la „Înger, îngerașul meu” la tabla înmulțirii și de la „Cățeluș cu părul creț / fură rața din coteț” la viteza luminii „e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvîrșire!”.

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, o vreme în care cititorii Dilemei vechi știau cine-a zis vorbele de mai sus fără să apeleze la Google.

„Dar de-acuş, / Zise el cu glas sfîrşit / Ridicînd un picioruş, / Dar de-acuş s-a isprăvit…”

http://www.dilemaveche.ro

NOTA: Imi cer scuze cititorilor fideli ai acestui blog de casa, dar am fost in Romania, iar asta mi-a ocupat, vorba ceea, tot timpul 🙂 Am ramas, asadar in urma cu vreo trei texte publicate in Dilema Veche. Le postez acum in ordine cronologica, cu scuzele de rigoare.

…pentru că tot românul cunoaște expresia „Drumul spre iad e pavat cu bune intenții” și toată lumea vrea „o țară ca afară”, dar tot românul se cătrănește dacă Guvernul nu aprobă „o punte” peste care să treacă, fără grija apăsătoare a zilei de luni, de vineri pînă marți, Ziua Copilului. Știm cu toții cît de mare e grija părinților români față de educația tinerei generații. Sînt convins că încă de vineri, 28 mai, pînă marți, 1 iunie, bibliotecile și muzeele au fost luate cu asalt, românii și-au petrecut timpul mînă-n mînă cu copiii, mergînd la pescuit, la biserică, în drumeții, descoperind frumusețile patriei și pe cele ale literaturii clasice.

Că, de cînd a început pandemia, România este în topul țărilor cu cele mai puține zile de școală în Europa, nu pare să îngrijoreze prea multă lume, atunci cînd vine vorba de „punțile” dintre week-end-uri și zilele de sărbătoare. În cazul în care ați pierdut șirul sărbătorilor legale (e omenește, la cît de multe sînt), îngăduiți-mi să vi le reamintesc, pentru a vedea că nu sîntem doar un popor harnic și drept-credincios, dar și unul nediscriminator, deschis sărbătorilor cu origini cel puțin dubioase.

Începem noul an cu dreptul, mai precis nu cu una, nu cu două, ci cu trei zile libere: 31 decembrie, 1 și 2 ianuarie. 3 ianuarie a picat duminică. Vorba ’ceea: orice lucru bine făcut începe cu o pauză. N-apucă să se termine luna ianuarie, că sărbătorim, pe 24, Mica Unire și, chiar dacă n-am putut defila cu torțe pe străzi sau juca Hora Unirii, tot merităm o mini-vacanță pentru a ne reîmprospăta lecturile cu „Moș Ion Roată și Unirea”. Din păcate, anul acesta, Mica Unire a picat într-o duminică. 1 și 8 Martie nu sînt oficial zile libere (rușine să ne fie!), dar neoficial ne străduim din răsputeri să ignorăm această scăpare misogină. Le numărăm, așadar, tot la zile libere.

Pîrdalnicul de calendar ne-a jucat feste anul ăsta, că și 1 Mai – Ziua Muncii (ideea comuniștilor americani, dispăruți între timp) a picat, nefericita, în mijlocul zilelor libere de Paște – începute cu ziua liberă de Vinerea Mare (30 aprilie) și încheiate pe 3 mai. Ghinion. Din fericire, 1 Iunie, Ziua Internațională a Copilului (originată în Turcia, în 1920; a nu se confunda cu 20 noiembrie, care e Ziua Universală – nu Internațională! – a Copilului), a picat marți, de unde și nevoia imperioasă a unei „punți” între vinerea scurtă și marțea lungă. N-o mai lungesc, pentru c-ați prins ideea.

De-acum, cu excepția Zilei Naționale (Marea Unire), avem doar sărbători creștine: două zile (!) de Rusalii (mă-ntreb cam cîți români știu ce sărbătorim, de fapt, la Rusalii), în iunie, Adormirea Maicii Domnului în august, Sfîntul Andrei în noiembrie și, de bună seamă, Crăciunul (pică iarăși în week-end!). Pe urmă vine Anul Nou și-o luăm de la capăt. Să fie primit! Sînteți curioși să aflați țări care au un număr asemănător (ba chiar mai mare) de zile libere și de „punți” cu al României? Argentina, Rusia, Cambodgia, Iranul și… Franța. China are doar unsprezece sărbători oficiale plătite, dar două sînt fiecare de cîte o săptămînă.

Vedeți vreo conexiune?

Prin comparație, în SUA, numărul sărbătorilor legale e mult mai lesne de ținut minte, pentru că este… zero! Teoretic. Practic vorbind, există sărbătorile „federale”, nouă la număr, dar astea sînt zile libere (și plătite) doar pentru lucrătorii din guvernul federal. Angajații „la stat”, cum ar veni. Pentru restul lumii, nu există nici o lege care să mandateze zile libere și, cu atît mai puțin, „punți”. Regulile la companiile private sînt sublime, dar lipsesc cu desăvîrșire. La lanțul de magazine Walmart, bunăoară, cel mai mare din America, există o singură zi liberă (una!) – ziua de Crăciun. La un alt lanț de magazine, mai mititel, Kroger, tot așa, dar de Thanksgiving programul e redus. Nici o zi liberă de Anul Nou sau Paște (indiferent pe ce „stil”). Concediul de maternitate? Fără vreo lege clară, cam de la două săptămîni (plătite) la două luni (neplătite).

Și-atunci revin și vă-ntreb: sînteți siguri că vreți o țară ca afară? Siguri-siguri? Și ca afară unde? În Argentina, unde lumea se bate pe hîrtia igienică? Iran? China? Rusia? Sau în capitalista, de-suflet-lipsita Americă? La începutul secolului al XX-lea, Max Weber publica faimoasa carte Etica protestantă și spiritul capitalismului, în care explica diferențele de dezvoltare dintre țările protestante și cele catolice (deja evidente încă din 1905!) prin diferențele culturale care le influențează Weltanschauung-ul, privirea/percepția lumii. Simplu spus, dacă Marx l-a întors pe Hegel cu susu-n jos, Weber l-a întors pe dos pe Marx. America a fost, în bună măsură, creația puritanilor, un soi de protestanți ai protestanților. Ca mișcare religioasă, puritanii au supraviețuit mai puțin de un secol – o fîlfîire de pleoape la scara istoriei. În privința culturii, însă, cîțiva oameni parașutați în mijlocul sălbăticiei, însă convinși că vor deveni farul lumii, și-au atins țelul într-un mod care i-ar fi surprins în primul rînd pe ei înșiși.

Ceea ce ne aduce înapoi la diferența dintre intenții și capătul neintenționat al drumului, dar și la puntea spre iad, de așa-zisa Ziua Copilului. Pentru că-n toată această nesiguranță dintre unde dai și unde crapă, un singur lucru pare să fie sigur – cultura. Cu alte cuvinte, educația. Nu educația ca simplă transmitere de informație, ci educația „pe stil vechi”, care presupunea cultivarea unor deprinderi care să-ți folosească tot restul vieții – cum ar fi deprinderea lucrului bine făcut sau memorarea unor zicale precum „pică pară mălăiață în gura lui nătăfleață”. Avem, ce-i drept, și-o scuză: comunismul. Aparent paradoxal, făcînd elogiul deșănțat al muncii („munca l-a făcut pe om”), comuniștii au reușit să compromită pînă și ideea de muncă. Am crescut cu expresii de genul „cine-i harnic și muncește ori e prost, ori nu gîndește”. Ca toate puritanismele, nici comunismul n-a durat, la scara istoriei, mai mult de-o fîlfîire de pleoape (extrem de dureroasă, ce-i drept, pentru cei care s-a întîmplat să se nimerească taman cînd pleoapele erau închise). Dar, ca și puritanismul american, comunismul românesc a lăsat în urma lui o „cultură”. Una pe dos, din păcate.

Așa că, data viitoare cînd mai cerem „punți” peste care să ne trecem, de mînă, copiii, ar fi bine să chibzuim mai bine unde, de fapt, vrem să-i (a)ducem.

http://www.dilemaveche.ro

…pentru că, dacă e să ne luăm după toate expresiile românești care presupun îngurgitarea altui om sau măcar a unor părți din trupul omenesc, s-ar putea crede că sîntem un popor de canibali îndrăgostiți. (Nici o legătură, în cele ce urmează, cu Istoria intelectuală a canibalismului, a lui Cătălin Avramescu.) Nu-i vorbă, există și-n alte limbi expresii de dragoste exprimate în termeni „canibalici”. Francezii, bunăoară, au „je veux te manger” („vreau să te mănînc”), ba chiar „je te mangerai tout rond” sau „tout cru” („te-aș mînca cu totul” sau „de viu/crud”). Englezii au și ei „I’d swallow you up” („te-aș înghiți dintr-una”), „I want to eat you up” („îmi vine să te mănînc”) ș.a.m.d. Ca români, însă, în afara exemplelor de mai sus, avem multe altele, imposibil de enumerat în detaliu aici, de la banalul „mînca-l-ar mama” la pofte mai specifice, de genul „mînca-ți-aș buzele”, degetele sau ochii, pînă la cele cvasi-transcendentale, gen „mînca-ți-aș inima” sau chiar „sufletul”.

Constatarea e, măcar la o primă vedere, măgulitoare. Cum toate aceste expresii sînt evident asociate cu iubirea ce-și dorește să în-corporeze (la propriu) obiectul dragostei, se cheamă că sîntem un popor iubitor cu asupra de măsură, atît „la vrac” („mînca-te-aș cu totul”), cît și în detaliu („degetele”, „obrajii”, „ochii”), atît „în transcendent”, cît și „în imanent”. Iar cînd zic „imanent”, nu mă refer la posibilele conotații sexuale (existente, de-altminteri, și-n alte limbi). Astea sînt banale. Pe de o parte, pentru că actul sexual poate fi văzut ca o formă mai concretă a aceleiași dorințe de în-corporare (de unde și expresia „a face dragoste”). Pe de alta, pentru că subiectul s-a devalorizat prin inflație psihanalitică. În zilele noastre, e acceptat automat, bunăoară, că-n „Scufița Roșie” lupul nu e decît un prădător sexual pedofil, chit c-o mănîncă, fără remușcări, nu doar pe Scufița Roșie, ci și pe bunica uitată de majoritatea interpretărilor (asta ar fi de psihanalizat). Ca să nu mai vorbim despre lupul din „Capra cu trei iezi”. Pentru a parafraza o vorbă atribuită lui Freud, uneori un lup e doar un lup. Așa că mai bine să ne ocupăm de interpretările mai interesante.

Pentru că, dincolo de interpretarea convenientă a româneștii porniri de a-l mînca pe cel iubit, mai există una, mai puțin măgulitoare. Există o diferență fundamentală între a vrea să-l mănînci pe celălalt și a te lăsa mîncat, iar asta nu doar la propriu, ci și la figurat. Cînd vrei să-ți mănînci obiectul dragostei, o faci din dorința de a șterge astfel distanța dintre iubitor și iubit, evident în favoarea iubitorului-mîncător. Din momentul în care e în-corporat în iubitor, iubitul nu mai are alegere, nu se mai poate răzgîndi, nu mai poate părăsi relația, decît cel mult la dorința îngurgitatorului. Peștele uriaș care-l înghite pe îndărătnicul profet Iona n-o face (din cîte știm) din dragoste pentru Iona. Chitul, cum e numit în varianta românească, e doar intermediarul iubirii lui Dumnezeu, care-l forțează pe profet să-și ducă la capăt misiunea primită și astfel nu doar să salveze de la pieire cetatea Ninive, ci și să învețe puterea căinței și a iertării. Între noi fie vorba, aici e și greșeala lui Iona din piesa de teatru, altminteri superbă, cu același nume, a lui Marin Sorescu – Iona al lui Sorescu vrea să iasă din pîntecele peștelui prin forțele proprii, nu se lasă scos acolo unde trebuie, cînd trebuie. N-o mai lungesc: iubirea „canibalică” e o iubire posesivă, prea puțin înclinată spre a împărtăși cu alții obiectul iubirii. Nu întîmplător ceea ce începe cu „mînca-l-ar mama” sfîrșește de multe ori cu „soacră, soacră, poamă acră”.

Și-atunci, dacă dragostea tot trece inevitabil prin stomac, e bine să fim grijulii cu ceea ce băgăm în gură. Altfel spus, cu ceea ce iubim. Pentru că de iubit nu iubim doar oameni, ci și animale, obiecte, cărți, idei, amintiri și cîte și mai cîte! Sîntem, cum s-ar zice, pantagruelici. Expresia, însă, e prea puțin înțeleasă. De cele mai multe ori e folosită pentru a ilustra un apetit nestăvilit pentru mîncare. Cei care însă au frunzărit măcar Gargantua și Pantagruel a lui François Rabelais știu că atît Gargantua (tatăl), cît și Pantagruel (fiul), uriași cum sînt, ies în evidență în primul rînd prin educația primită. Nu ce bucate, ci ce profesori au avut și ce cărți au mîncat „pe pîine” ca să crească atît de mari (Gargantua se naște din urechea mamei, după cum Atena, zeița înțelepciunii, se naște direct din fruntea lui Zeus). Mai mult, Gargantua începe cu o referință la Socratele din Simpozionul platonic, în care naratorul îl folosește pe Socrate drept exemplu că adevărul e ascuns sub suprafața vizibilă a lucrurilor. (Sau, cum spune Ioan Gură de Aur, diavolul „a primit ceea ce vedea și a căzut prin ceea ce nu vedea”.) Cartea se încheie cu o consultare a Oracolului Sfintei Sticle, la care, pentru a descifra răspunsul, o carte se cuvine a fi băută – la propriu.

Bate șaua să priceapă iapa.

Dacă la restaurant ne pierdem de multe ori timpul pînă ne hotărîm ce-am prefera să mîncăm, poate că-n viață n-ar strica să chibzuim puțin și la ceea ce-am prefera să iubim, că tot de-un fel de mîncare e vorba, la urma urmei. Dar această decizie s-ar cuveni să fie doar aperitivul acestui ospăț al iubirii. Paradoxul iubirii „canibalice” este că te satură doar cînd te lași mîncat – ba chiar te oferi, chit că ăsta e un ideal greu de atins pentru muritorii de rînd. Nu „mînca-te-aș”, ci „mănîncă-mă”! Pentru credincioși, „Luați, mîncați, acesta este Trupul Meu!” (Matei 26) nu e vreo metaforă (de aceea, printre acuzațiile aduse primilor creștini a fost și aceea de canibalism). Dar și Iona, că tot l-am pomenit, se oferă, de bunăvoie și nesilit de nimeni, mîncare pentru pești, pentru a-i salva pe ceilalți. Iar în Parfumul lui Patrick Süskind, Jean-Baptiste Grenouille, un sociopat și criminal în serie din Franța secolului al XVII-lea, care putea controla reacțiile oricui folosind puterea parfumului, scîrbit de ușurința cu care pot fi manipulați oamenii și de cît de urît put, sfîrșește prin a se scîrbi de sine însuși. (Legătura dintre simțul olfactiv și cel apetitiv nu mai are nevoie de dovezi.) Se stropește, de bunăvoie și nesilit de nimeni (și el), cu parfumul iubirii și e mîncat, la propriu, din prea multă dragoste. Spune-mi ce-ai vrea să mănînci ca să-ți spun cine ești.

Poftă bună!

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro