… dintre ani. Pentru ca vine o vreme cand oamenii cedeaza variilor presiuni la care sunt supusi si iau decizia eroica de-a mai returna o parte dintre cartile imprumutate de la biblioteca, unele de cativa ani buni (asta e unul dintre avantajele de-a fi profesor – poti, practic, tine cartile imprumutate cu anii).

Problema nu ar fi atat cartile in sine, ci faptul ca trebuie sa le „cureti” de toate semnele pe care le-ai folosit pentru a-ti reaminti pasajele mai importante, care sa-ti fie de folos. Credeti-ma, operatiunea ia foarte mult timp. Si vorbim aici de maxim 10% dintre cartile folosite anul care aproape a trecut.

Poate intelegeti de ce plagiarismul imi ridica usurel tensiunea:)

… mila Domnului sa fie!

Laudati si cantati si va bucurati!

La Anul si la multi ani!

… zice-se ca nu sar departe de trunchi. Iarna aceasta baietii au mers singuri in munti (pe langa Boise, pentru cei interesati). Cu zapada pana la brau si temperaturi mult sub zero grade, in mjlocul lui nowhere. Doar cu un cort. Ideea de baza nu e ca doar au supravietuit, dar s-au mai si distrat tremurand.

Ingaduiti-mi sa ma umflu nitzel in penele mele de tata.

Ba chiar au apucat de-au facut niste poze artistice.

Sa fie primit! La anul si la multi ani!

…pentru că tot mi s-a reproșat în ultima vreme că nu scriu despre problemele zilei și c-am pierdut contactul cu realitatea, voi încerca măcar acum, spre sfîrșitul anului, să îndrept ce se mai poate îndrepta la acest capitol. Nu știu alții cum sînt, vorba lui Ion Creangă, dar eu, cînd mă gîndesc la realitatea cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, mă cuprinde o ușoară amețeală, braț la braț c-o ușoară invidie față de cei care pot vorbi despre asta fără emoții, de parcă în realitate (sic!) ar ști exact cum stă treaba.

I-auzi una! O știre Reuters de acum vreo două săptămîni ne informa că s-a stabilit un nou preț record pentru cumpărarea de pămînt virtual într-o realitate – ați ghicit – virtuală, un metavers denumit Decentraland (cum ar veni, Pămîntul descentralizat): echivalentul a vreo două milioane și jumătate de dolari pentru un teren care ar ocupa cam cît un teren de baschet, în realitatea asta, cea de toate zilele. În engleză, știrea sună și mai bine: „Virtual real estate land plot sells for record 2.4 million”. Virtual real estate! Pentru necunoscători, aceste lumi virtuale, dintre care Decentraland e doar ultima pe principiul democrației directe, imită, fiecare după puteri și tehnologie, pe cea reală: cumperi, vinzi, vizitezi muzee, faci expoziții de modă, dar cireașa de pe tort rămîne (zic eu, necunoscătorul) avatarul.

Avatarul e adevărata ispită – cea care-i face pe niște oameni altminteri reali să-și petreacă uneori mai bine de jumătate din viață într-o lume virtuală. De ce? Pentru că avatarul ești tu, așa cum ai vrea să fi fost! Nu-ți place numele pe care ți l-au dat părinții? Îl schimbi! Ești mititel și ochelarist, cum sînt eu? Dacă te deranjează asta, îți faci un avatar de om înalt, c-o privire de vultur! Ești femeie, dar te simți bărbat (sau invers)? Dai un click și-ți schimbi sexul (virtual)! Nu-ți place țara în care trăiești sau viața-n general? Le schimbi, cum ți-ai schimba ciorapii. Această posibilitate de a te re-crea după chipul și asemănarea nu a lui Dumnezeu, ci a ideii tale despre eul ideal pare să fie irezistibilă! Să ridice două degete cine n-a fost niciodată ispitit de posibilitatea lui „Ce-ar fi fost dacă…?”.

Dar problema zilei de astăzi nu e ispita. De milenii, oamenii visează la „Ce-ar fi fost dacă…?”, cu rezultate cînd mai bune, cînd catastrofale. Pînă de curînd, însă, pîrdalnica de realitate îi forța să își ajusteze dorințele. Oricît de mult ți-ai fi dorit să zbori precum Superman, n-aveai cum. Trebuia să iei avionul. Acum, în realitatea virtuală, o poți face de unul singur, ca păsările. Pînă mai ieri, oricît de mult ți-ai fi dorit să rămîi pururi tînăr și ferice, biologia și oglinda te obligau să accepți că îmbătrînești. Acum îți pare că-ți poți îngădui să ignori orice restricții reale, refugiindu-te în lumea virtuală. Lumea virtuală, metaversul, îți promite tinerețea fără de bătrînețe și viața fără de moarte.

Sau nu?

I-auzi două! O companie elvețiană a inventat o nouă metodă de sinucidere asistată – un soi de coșciug „tipărit” în trei dimensiuni de către un computer, în care te vîri de bunăvoie, apeși pe un buton și mori din lipsă de oxigen și de dioxid de carbon. Capsula cu pricina n-arată defel a coșciug, dimpotrivă. Are un aspect foarte hipster, vine în mai multe modele și poate fi transportată oriunde, la munte, la mare și-n orice împrejurare, cum spunea o reclamă socialistă. Partea cu adevărat „atractivă”, declară inventatorul Philip Nitschke (nu Nietzsche!), ar fi că folosește inteligența artificială pentru a determina dacă persoana cu pricina se „califică”. Simplu spus, un computer îți dă voie (sau nu) să te retragi din viața reală.

Să recapitulăm. Pe de-o parte, noua tehnologie îți permite să ignori neplăcerile realității, prin refugierea într-o lume alternativă, virtuală. Pe de cealaltă parte, aceeași tehnologie îți judecă, pe baza unui chestionar completat online, abilitatea de a mai suporta (sau nu) realitatea, oferindu-ți totodată opțiunea de-a scăpa de ea, refugiindu-te în moarte. Pe de-o parte, ai promisiunea de-a scăpa de constrîngerile realității. Pe de cealaltă parte, ai recunoașterea tacită că de realitate nu poți scăpa, dar și ideea că moartea e tot un soi de „fugă de realitate”. Cum ai da-o, cum ai suci-o, „dușmanul” rămîne același – pîrdalnica de realitate pe care n-o poți controla după pofta inimii.

Iar cu tema controlului ajungem, într-un sfîrșit, și la Miorița din titlu. Dacă vă mai amintiți din școală, balada surprinde avant la lettre ambele aspecte discutate mai sus: avem atît o realitate virtuală, în care Miorița (un avatar?) trage cu urechea la șopotelile ciobanilor rivali și vrea să controleze situația, dar și un soi de prefigurare a capsulei elvețiene. Precum viitorii beneficiari ai ultimei mode în materie de eutanasiere, și ciobănașul nostru are pretenții referitoare la unde și cum să fie îngropat, cu trei feluri de fluierașe (de fag, de os și de soc), la care elvețienii nici n-au visat, dar nu moare de bunăvoie. Spre deosebire de elvețieni, dar și de Miorița, el știe că nu poate controla totul. Oilor li se oferă o variantă virtuală mult mai atractivă („A căzut o stea, / Soarele și luna / Mi-au ținut cununa / Brazi și păltinași / I-am avut nuntași” etc.) decît măicuței bătrîne cu brîul de lînă („Iar la cea măicuță, / Să nu-i spui, drăguță, / Că la nunta mea / A căzut o stea, / Soarele și luna…” ș.a.m.d.). De ce? Pentru că, spre deosebire de oi, măicuța se mai poate lăsa prostită, însă foarte puțin, să zicem de către Moș Crăciun) și a fi prostit (să zicem de către niște plagiatori ajunși în vîrful piramidei politice) e o diferență uriașă – e diferența dintre realitate și realitatea virtuală. E diferența dintre ciobănașul care știe că nu poate controla totul, oricît de mult și-ar dori, și ceilalți ciobani care-și imaginează că ar putea avea controlul dacă și-ar ucide competitorul, c-are oi mai multe, mîndre și cornute. Vrînceanul și ungureanul nu realizează că, procedînd astfel, nu fac decît să intre în turmele pe care încearcă să pună mîna. În turmele care-și imaginează că aleg libere ultima modă în materie de orice (politicieni, blugi sfîșiați, social media, smart gadgets etc.). Iată paradoxul: cu cît încercăm să controlăm mai mult, cu atît mai repede ne transformăm într-o turmă lesne de manipulat. E diferența dintre adevărata voință și iluzoria putință.

La anul și la mulți ani!

P.S. Știu că nu mă va crede nimeni, dar mă simt dator să vă spun că, în realitate, textul a fost scris înainte de a citi ultimul Dosar din Dilema veche, dedicat acestui subiect.

NOTA: Textul a aparut – ati ghicit! – si in Dilema Veche: http://www.dilemaveche.ro

…la o primă vedere, alegerea pare simplă. Pe de-o parte îi ai pe neofilii însetați de noutate, orice noutate, numai nouă să fie (sic!). Neofilul, ai spune, e tipul care se pune la coadă de la patru dimineața în fața magazinului Apple (uneori vine de cu seara, că are sac de dormit) pentru a-și cumpăra ultimul model de smartphone (13? 14?), nu pentru că celălalt (12) nu mai e bun, ci pentru că nu mai e nou. Ai fi tentat să crezi că asta ar fi dovada incontestabilă că zic și oamenii ăia ceva, iar telefoanele devin mai deștepte („smart”) mult mai repede decît oamenii. Neofilul, ai crede, e adolescentul, întîrziat sau nu, care-și cumpără ultima jucărie, căreia îi spune „gadget”, că sună mai… nou („cool”), vorbește cu laptop-ul și cu luminile din casă, cu frigiderul, ceasul, televizorul ș.a.m.d., iar asta (avertisment onest pentru neofobi), nu pentru că i-ar fi luat Dumnezeu mințile (cum ar zice neofobii), ci pentru că toate astea sînt „deștepte” („smart”), așa că le zici ce să facă și ele fac. Asta cînd nu-ți spun ele ce să faci tu de dimineața pînă seara, cît să alergi, cîți pași mai ai de făcut, care ți-e pulsul, glicemia, cum mai merge bursa, ce muzică să asculți, ce cărți să citești și, dacă tot ai vorbit cu Mărioara despre locuințe, ce-ar fi să-ți cumperi o casă nouă?

E, așadar, neofilia legată de vîrstă? Nu chiar! Tot neofil e și bărbatul care ar vrea tot timpul o altă femeie, una mai „nouă”, o mașină mai „bengoasă”, decapotabilă poate, iar exemplele ar putea continua, însă tocmai am realizat că folosesc, foarte incorect politic, doar genul masculin. Pentru a contrabalansa argumentul, să observam că și orice doamnă care se străduiește să fie în pas cu moda, chiar dacă asta presupune blugii rupți sau cizme cu tălpile cît o cărămidă, e o neofilă. Neofili erau și vikingii, dar și Cousteau. Neofil e și cel care-și petrece viața pe rețelele sociale, de teamă să nu-i scape vreo noutate (FOMO – Fear of Missing Out), dar și orice om de știință, curios să împingă înțelegerea măcar cu un milimetru mai departe. America e o țară prin definiție „neofilă”, dat fiind c-a fost fondată așa cum o știm, să fiu iertat, de către noii-veniți în ultimele sute de ani, nu de către neofobii băștinași. Nimic surprinzător așadar că e plină de neofili și neofile, de toate vîrstele, etniile, rasele și sexele (că mai nou sînt mai mult de două). Neofilii americani umblă în pantaloni scurți și cămăși înflorate la optzeci de ani, dar tot ei testează și posibilitatea de a salva planeta de un asteroid folosind o rachetă ce pare desprinsă dintr-un film de science-fiction.

Cum spuneam, alegerea între neofilie și neofobie nu e chiar atît de simplă precum pare. După cum neofilii sînt de mai multe feluri, la fel și neofobii. În ochii neofilului, neofobul (sau neofoaba?) e conservatorul par excellence, e Edmund Burke, păstrătorul tradiției, apărătorul monarhiei, al Bisericii și aristocrației, fie ea naturală sau ereditară. Dar tot Burke a susținut că un stat care nu se poate schimba nu are cum să dăinuiască, deci orice fel de conservatorism presupune o serie de corecții succesive. În absența unor studii „științifice” și a unor „date statistice”, ți-ai putea imagina că neofobii sînt antivacciniștii convinși, „pupătorii de moaște”, „tîrîtorii pe coate și pe genunchi”, cei care votează cu AUR și l-au citit din scoarță-n scoarță pe Pavel Coruț (parc-așa îl chema). Neofobi sînt însă și cei care îmbrățișează de vreo trei sute de ani doctrina Iluminismului și a „Scientologiei”, în ciuda dovezilor – total științifice! – că „scientologia” (și nu mă refer aici nici măcar la „Biserica Scientologică”, aia a lui Tom Cruise) e o îndoctrinare la fel de periculoasă ca oricare alta, dacă nu mai periculoasă. Omul cu adevărat „de știință” va fi primul care va recunoaște că milioane de studii „științifice” s-au dovedit a fi complet false, după cum orice statistician respectabil îți va confirma că statistic poți demonstra aproape orice (și nu datorită vreunei rele-credințe). Să nu uităm: tot sub flamura „raționalității” au „luptat” atît revoluționarii francezi, cît și comuniștii, naziștii, suporterii eugeniei ș.a.m.d.

Vorba lui Tocqueville, înainte de-a continua discuția, ar fi mai bine să ne lămurim despre ce vorbim și dacă mai are rost s-o facem. Francezul se referea la alegerea dintre o societate aristocratică, în care îi trăiseră strămoșii, și una chipurile democratică, în care trăia el. Și, după ce trecea în revistă avantajele și dezavantajele fiecăreia, conchidea că, oricum, alegerea a fost făcută de către… providență! Istoria lumii, zicea el, demonstrează mai întîi că mersul spre „egalitatea de condiții” e de neoprit și, mai apoi, că americanii – din varii motive – au „furat”, ca să zicem așa, startul, dar restul lumii le va călca repejor pe urme. Dacă încercăm să rămînem optimiști, am putea aplica aceeași logică alegerii dintre neofilie și neofobie sau – pentru a aduce discuția cu picioarele mai aproape de pămîntul mioritic – dintre vacciniști și antivacciniști, nostalgicii comuniști și nostalgicii legionari, suporterii „dacilor” și cei ai „romanilor”, bunica neofobă care trăiește „bio” fără s-o știe și nepoata neofilă, care plătește bani buni ca să trăiască la fel de „bio” și să salveze planeta ș.a.m.d.

Cînd Moise i-a scos pe evrei din Egipt și i-a dus, cu voia Domnului și mai ocolit, dar i-a dus totuși pînă la marginea Pămîntului Făgăduinței, a fost, fără doar și poate, un neofil. Socrate a fost acuzat, condamnat și ucis (democratic) de către concetățenii atenieni pentru c-ar fi fost neofil (contesta tradițiile și zeii cetății). La fel, Confucius, Buddha, Mahomed, dar și alde Pitagora, Aristotel, Paracelsus, Newton, Darwin, Einstein, Eminescu, Eugène Ionesco, și tot așa pînă la sfîrșitul paginilor din Dilema veche (sic!). Toți neofili la vremea lor, acuzați însă de neofobie de către neofilii pe-stil-nou, după ce au devenit tradiții de sine stătătoare.

În concluzie, înclin să cred că Tocqueville avea dreptate și că vîntul providenței bate într-o singură direcție – cea a neofiliei. Dar tot el observa că, dacă nu mai putem schimba mersul istoriei, o putem, încă, educa. Că, pentru a dăinui pe termen lung și a influența istoria, orice neofilie trebuie să devină, măcar într-o oarecare măsură, o neofobie. Nu degeaba va fi zis Hristos: „Să nu socotiți c-am venit să stric Legea și proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc”.

Călcînd neofilia cu neofilia, iată porțile neofobiei!

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – www.dilemaveche.ro

… La Multi Ani, Romania, wherever you are!

…pentru că trebuie să recunoaștem încă o dată, spăsiți: limba română e mai deșteaptă decît noi! (Măcar de-ar fi avut Heidegger dreptate, și limba română ne-ar vorbi pe noi, nu invers, c-atunci nu ne-am afla acum în plin teatru al absurdului.) Să ne gîndim, bunăoară, ce presupune „doar” expresia „să ne gîndim, bunăoară” (sic!). Observați, rogu-vă, că-n limba română, nu „gîndești”, ci „te gîndești”. Cum ar veni, orice gîndire e, din pornire, autoreflexivă. De fiecare dată cînd gîndesc ceva sau la ceva, mă și gîndesc – eu, pre mine însumi. Iar cuvîntul „bună-oară”, adică „de exemplu”, presupune și el, tot din pornire (din capul locului), că exemplul e unul nu doar „ocazional”, ci și „bun”.

Acum, că ne-am făcut încălzirea pe marginea unei idei, cum își fac fotbaliștii încălzirea pe marginea terenului, să ne gîndim, bunăoară, ce presupune expresia „de musai, ca de voie bună”. „Musai” e un cuvînt folosit mai degrabă în Transilvania, dat fiind că vine pe filieră maghiară (muszáj) unde, din cîte se pare, a ajuns pe filiera germană (muss sein, trebuie [să fie]). Înainte însă de-a stîrni furtuni de orgolii regionale într-un pahar de apă e musai să precizăm că „musai” e folosit și de Ion Creangă, și de Mihail Sadoveanu, și de Cezar Petrescu, scriitori care numai de „ardelenism” nu pot fi suspectați. „E musai” echivalează cu „e obligatoriu”. E „de nevoie”, nu de „voie”, și, cu atît mai puțin – ne-am putea aștepta – de „voie bună”. Cum vine asta? De ne-voie ca de voie bună? Pentru a înțelege mai bine ce vrea să ne învețe expresia, e musai să ne reamintim că „voie” presupune în limba română deopotrivă „voința” și „dorința”, „vrere” sau „plăcere”. „Facă-se voia Ta” presupune voința Domnului, dar „a-i face cuiva pe voie” presupune a-i face pe plac, a-i satisface dorințele. Mai mult, „la nuntă a fost voie bună” presupune voioșie! „Sînt voios” înseamnă „sînt vesel”. (În treacăt fie spus, își mai amintește cineva de „Salut voios de pionier”?)

N-o mai lungesc, c-ați prins, nădăjduiesc, ideea. Ascultată cum se cuvine, limba română ne învață că între „vrere” și „plăcere” nu există prăpastia pe care-o asumăm de obicei atunci cînd vorbim despre distanța care separă, chipurile (alt cuvînt la care s-ar cuveni să ne gîndim mai mult – diferența dintre „chipul” și „asemănarea” e discutată, printre alții, de Dante Alighieri), virtutea de poftă sau de veselie. A fi virtuos, ne învață limba română, nu presupune a fi morocănos, ursuz, privindu-i de sus pe păcătoșii care se distrează, cum, fără să ne gîndim, ne gîndim (sic!). Dimpotrivă! „Voiesc” să fiu virtuos, pentru că „mi-e poftă” să fiu virtuos, ba mai mult, mă „veselesc” că sînt „poftitor” să fiu virtuos, chiar dacă fără de păcat n-am cum să fiu.

Iar cu asta am ajuns la provocarea zilei – absurdul prezentului. Avantajul trăitului de musai ca de voie bună în și între două lumi – România și America – e că ești obligat să realizezi cum, în ciuda diferențelor, îngerul lui Walter Benjamin n-are încotro și se comportă la fel de ambele părți ale oceanului – cu fața spre trecut și cu aripile deschise, dar împins de vîntul istoriei, fără putere de împotrivire, înspre viitor. [Notă: Între noi fie vorba, încă mă întreb cum Benjamin a ajuns la o metaforă atît de frumoasă pornind de la un „înger” atît de urît, pictat de Paul Klee. În anii ’30, drumul socialiștilor nemți spre iadul național-socialismului era pavat cu bune intenții.] De bună seamă, absurdul situației din România n-are nimic de-a face cu absurdul situației din Statele Unite.

De-o parte a oceanului, partea mioritică, avem o criză politică fără precedent stîrnită de un orgoliu mititel care, odată pornit la vale, s-a transformat rapid într-o avalanșă de orgolii ce-a măturat din cale orice rămășiță de rațiune și orice brumă de bun-simț, îngropînd speranțe, oameni politici și reputația unui președinte. De cealaltă parte a Atlanticului, partea guvernării poporului de către popor, pentru popor, poporul pare să se destrame de bunăvoie și nesilit de nimeni, făcut țăndări între miriadele de politici identitare pentru care nici literele alfabetului nu mai sînt de-ajuns. De ambele părți, însă, crizele politice sînt desprinse complet de adevăratele crize. Iar cînd realitatea stă să explodeze, așa cum numai realitatea o poate face – cu sînge și morți, războaie și ciumă –, politicienii transatlantici procedează precum Zuckerberg: dacă universul de azi ne dezamăgește, îl ignorăm și ne creăm un metavers în care să trăim fericiți pînă la adînci bătrîneți și, dacă n-am murit deja, poate mai trăim și astăzi. Și nu-i mai zicem Facebook, îi zicem Meta. Schimbăm un cuvînt și-am rezolvat problema – problema realității.

Păi, să nu te-apuce disperarea și depresia? Păi, să nu, că iaca și vestea bună: nu e nimic nou sub soare! E odihnitor să știi că pe la 1600, toamna, poetul englez John Donne avea aceeași trăire: „Tis all in pieces, all coherence gone” („E totul țăndări, toată coerența, praf”). Într-o formă sau alta, fiecare generație a simțit – cu îndreptățire, mă grăbesc să adaug – că îi fuge pămîntul de sub picioare. Îi fuge stabilitatea de sub picioare, îi fuge bunul-simț de sub picioare. Că nimic nu mai are sens, că lumea a luat-o razna, că „unde-s zăpezile de-odinioară?”. Și iată cum, fără să știe, Greta Thunberg nu face decît să-l plagieze pe François Villon: „Où sont les neiges d’antan?”. Acum cîteva mii de ani, Eclesiastul (1: 9-11) ajunsese la aceeași concluzie: „Ce a fost va mai fi, iar ce s-a făcut se va mai face!… Dacă cineva zice: «Iată un lucru nou!», totuşi el există de mult”.

Cînd, în Introducerea la Filozofia Dreptului, Hegel ne retează de la rădăcină orice încercare de negare a prezentului, cu faimoasa expresie „Hic Rhodus, hic salta!”, nu face decît să se joace cu Esop, cîteva secole mai tîrziu. Ideea însă e cît se poate de simplă: oricît de ispititor ar fi, nu există „vai, dacă doar…”, nu există „ehei, dragii moșului, pe vremea mea, în Rhodos…”. Nu! Nu-ți poți căuta salvarea nici într-o realitate paralelă (un metavers) și nici în amintiri cu necesitate trandafirii („pe vremea mea”). Nu! Există doar „ăsta e prezentul, asta e realitatea, cu asta defilăm, bună sau rea, rațională sau absurdă, ne convine sau nu”.

De musai, ca de voie bună!

[NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro ]

…și-atunci, cu tot riscul de-a stîrni unele indignări publice, vă spun că noi, ca români, printre nenumăratele calități pe care le știm, mai avem și cîteva defecte, pe ici, pe colo, prin punctele esențiale. Asta e vestea proastă. Vestea bună e că avem calitatea de-a ni le recunoaște! Cum ar veni, pînă și defectele noastre devin întrucîtva calități, dat fiind că „greșeala recunoscută e pe jumătate iertată”, iar primul pas spre îndreptare, cum ai da-o religios sau cum ai coti-o psihanalitic, de la această recunoaștere începe. Popularitatea de care se bucură zicala-rugăciune „Dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă!” e dovada vie că ne recunoaștem slăbiciunea de-a lua de multe ori decizii pripite, pe care mai tîrziu, „la rece”, le regretăm. Mai mult, recunoaștem că aruncarea cu capul înainte e o meteahnă românească, dat fiind că beneficiarul „rugăciunii” e românul, nu ungurul, chinezul, neamțul sau omul, așa, în general.

Aici, însă, poate sîntem prea neîngăduitori cu noi înșine. Dacă privim înapoi în istorie, oftatul tardiv după mintea cea de pe urmă e un oftat mai mult sau mai puțin universal. În Scrisorile persane, de la publicarea cărora se împlinesc trei sute de ani, Montesquieu ne spune, prin gura persanului Usbek, povestea troglodiților, oameni în aparență ca toți oamenii, dar lipsiți de orice sentiment al dreptății. Încercarea unui rege străin de a-i educa sfîrșește prost, pentru toată lumea. Regele străin e omorît, după care troglodiții își aleg conducători dintre ei, crezînd c-așa rezolvă problema. Cînd însă și aceștia încep să le impună restricții, sînt omorîți la rîndul lor. În absența oricăror constrîngeri, troglodiții refuză să se mai ajute unii pe alții, ba chiar încep să se omoare între ei. Colac peste pupăză, o molimă teribilă îi lovește pe troglodiți. Un medic străin, singurul care avea priceperea necesară, îi vindecă pe toți cei care-i cer ajutorul. Cînd, însă, molima dă înapoi și medicul își revendică plata, troglodiții vindecați îl refuză. Curînd, molima reizbucnește, dar de această dată e rîndul medicului să îi refuze. Pe scurt, crezîndu-se „șmecheri”, troglodiții sfîrșesc prin a se extermina. Din fericire, supraviețuiesc doi cărora le dă Domnul mintea de pe urmă. Înțeleg că doar ajutîndu-se și fiind drepți au o șansă de supraviețuire. Și-atunci nu doar supraviețuiesc, dar se înmulțesc și, crescîndu-și urmașii în aceleași principii, troglodiții devin obiectul invidiei tuturor barbarilor dimprejur. Orice asemănare cu realitatea nu e întîmplătoare. N-a fost acum trei sute de ani pentru francezi și, din păcate, nu e nici acum. Pentru români.

Noi nu sîntem troglodiți, dar, spre deosebire de ei, nouă încă nu ne-a ajuns cuțitul la os. Nu ne-am exterminat pînă-ntr-acolo încît să mai rămînem doar doi români pe planetă. Pare-se, însă, că ne străduim din răsputeri în această direcție, de la vlădică pînă la opincă. Să începem de jos în sus, cu „opincile”, pentru că de la opinci n-are nimeni pretenții prea mari. De cîte ori ați auzit în ultimele zile variațiuni pe tema „Dă-i, Doamne, românului, mintea de pe urmă!”, de obicei de pe un pat de spital? Dar, dacă e să ne luăm după ultimele cifre, de astă dată rugăciunile astea sînt ascultate – pentru opinci. Cu vlădicile e o altă poveste. Cu vlădicile stăm mai prost decît troglodiții. Măcar acolo conducătorii, fie ei străini sau neaoși, aveau mai multă minte decît „poporul”. Așa cum se și cuvine, vlădicile erau mai înțelepte decît opincile. La noi e invers. Iar „unde nu-i cap, vai de picioare!”. Cum ar veni, unde nu-i vlădică, vai de opincă!

Ce se întîmplă în ultima vreme cu vlădicile de pe scena politică românească e dincolo de tragic. Tragediile au o „ținută”, o anumită prestanță care impune respect, iar asta pentru că au și ele regulile lor. Odată depășite aceste limite, se transformă într-un teatru al absurdului ce alunecă rapid într-o comedie bufă. Știa el Eugène Ionesco ce știa. Degeaba încă îl mai invocă Sever Voinescu pe Caragiale. Pentru România de azi, Caragiale e deja depășit pentru că, la Caragiale, lucrurile încă mai aveau o noimă. Cînd Andrei Cornea mărturisește că nu mai înțelege nimic din ceea ce se întîmplă în ultima vreme în politica românească, nu face decît să confirme că am ieșit din epoca lui Caragiale și am intrat în epoca lui Eugène Ionesco. Iar de aici pînă la Stan și Bran nu mai avem mult. Cu toate acestea, încă mai aștept, cu sufletul la gură, un politician care să vină în fața electoratului, să-și regrete public mintea de ieri și pe cea de astăzi, după care să se roage pentru mintea cea bună, mintea românului cea de pe urmă. Nu mă încăpățînez, însă – politicianul cu pricina poate să fie și președintele Iohannis.

Lordul Acton spunea, pe la 1887, toamna, că orice putere are tendința de a corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut. Departe de mine gîndul de a acuza președinții post-decembriști ai României de putere absolută sau de corupție absolută – ar fi complet fals –, dar nu mă pot împiedica să remarc o diferență între „ai noștri” și ai „ăstorlalți”, ai americanilor adicătelea. După ce-au bătut în cuie regula celor două mandate, orice președinte american care l-a prins pe al doilea s-a străduit din răsputeri să ia decizii care, deși nu populare pentru moment, se vor dovedi benefice pe termen lung. Scăpat de sub amenințarea electorală, la al doilea și ultimul mandat, un om politic adevărat nu mai vrea doar să „dea bine” în ochii prezentului, ci și în ochii istoriei.

La români, regula mandatului de pe urmă nu se aplică. Oricît mă doare s-o recunosc, singurul președinte post-decembrist care a încercat, cît de cît, la ultimul (al treilea!) mandat, să-și îmbunătățească „locul in istorie” a fost Ion Iliescu. Lui i-a venit mintea de pe urmă, chiar dacă nu la timp. Emil Constantinescu n-a mai avut ocazia, ceea ce l-a făcut să-și piardă mințile și mai repede. Traian Băsescu și-a dinamitat singur locul în istorie spre sfîrșitul celui de-al doilea mandat, iar Iohannis, cu o morgă serioasă, îi calcă acum pe urme zîmbărețului Băsescu, în pas la fel de vioi, dacă nu într-unul de-a dreptul alergător.

Sfîrșitul mandatului lui Băsescu a stat sub semnul lui Caragiale – mai o Joițica, mai o Zoe, slăbiciuni omenești pe care le mai poți înțelege. Sfîrșitul mandatului lui Iohannis, însă, stă sub semnul lui Ionesco. Gîndul se sperie singur cînd se gîndește la profesorul din Lecția. După care îl pufnește rîsul. Lordul Acton a avut doar parțial dreptate. Dacă e să ne comparăm președinții, nu puterea președinției corupe. România corupe.

Îți stă mintea-n loc.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

… pentru ca, zice cine ce-o zice, e bine sa ai la casa ta (si) niste flacai. Unii dintre ei mai fac si tampenii, dar, una peste alta, dupa ce le vine mintea la cap – superba expresie! sugereaza ca mintea iti poate veni si altundeva, in afara capului – sunt o comoara la casa omului. Nu doar tund iarba, repara prin casa, se urca pe acoperis, s.a.m.d., dar raman, ca tot omul, baieti. Iar cu baietii poti merge la bere, poti frige un gratar, te poti uita la fotbal sau soccer (ei da, eu, nu), poti vorbi despre paradoxurile lui Zenon dar si despre Piratii din Caraibe, despre moarte, dar si despre femei, si cate si mai cate.

Sunt convins ca baietii care se incumeta sa citeasca acest blog stiu despre ce vorbesc.

Ca baietii. Cu baietii.

Weekendul care-a trecut am fost cu baietii, ca baietii, pe rau, cu canoea. Dupa cum cititorii fideli ai blogului de casa stiu, asta n-ar fi ceva iesit din comun – ca regula generala incercam sa mergem macar o data pe vara in cate o „baieteasca”, fie de unii singuri, fie cu prietenii, la rau sau la ocean, pe Marile Lacuri dinspre Canada, sau pe micile lacuri de pe langa casa. Vara aceasta, insa, a fost mai speciala, asa ca n-am mai apucat sa facem nici o baieteasca impreuna. Asta pana weekendul trecut, cand Andrei a gasit o noua varianta pe un rau pe care-l stiam, dar intr-o alta zona. Mai mult, a aflat ca de la universitate putem inchiria o canoe la o zecime din pretul celei inchiriate „la fata locului”.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu pot calatori intr-un an de-a lungul si de-a latul planetei si sa raman ca timpul dintre stelele lui Marin Sorescu, degeaba! (Pentru necunoscatori: „O, intre stele e atata timp! Degeaba.„) Pana nu ma urc intr-o barca, macar pentru cateva zile, pana nu ma tarasc printr-o pestera, un desert, ceva – degeaba! In ciuda unei veri aiurea, din varii motive, am reusit in aceasta toamna sa pohta ce-am pohtit – si, poate pentru c-am asteptat atat, Doamne-Doamne, ne-a dat bucurii si motive de ras cu varf si indesat!

Sunt prea obosit acum pentru a ma angaja intr-o descriere amanuntita. Fotografiile ar trebui sa graiasca de la sine, daca s-ar putea cu temperaturile atasate, care-au variat intre inghet si canicula de cateva ori intr-un interval de 48 de ore. Pe scurt insa, am inceput prin a prinde un monstru de somn, un monstru care l-ar fi facut sa paleasca de invidie chiar si pe Marin Moraru (cunoscatorii stiu de ce). Cateva ceasuri mai tarziu, profitand de intuneric, un alt monstru (sau acelasi?) i-a luat lui Alec undita cu totul si dus a fost cu ea in adancuri! N-au mai iesit la suprafata nici pestele, nici undita, pana a doua zi, cand am plecat. De Halloween!

Asta, insa, nu ne-a impedicat, ba dimpotriva, sa facem glume, ca baietii, si sa jucam carti, in vreme ce vorbeam despre carti. (Nota: In treacat fie spus, ca tata, ai un oarescare sentiment de satisfactie cand poti vorbi cu fiii tai, c-a venit vorba, despre Hemingway sau Salvador Dali.) Se prea poate ca la miezul noptii Cenusareasa sau alte domnite mitice sa aiba o problema, dar noi, ca baietii, am avut-o de-abia pe la unu noaptea, cand Alec a constatat ca tocmai ce aruncasem pe foc ultimul lemn dipsonibil pe o raza de cateva sute de metri. Era limpede ca a doua zi dimineata nu mai aveam cu ce sa facem focul. Solutia gasita de Andrei? Facem un breakfast ceva mai devreme, cu oua si sunca prajita. La doua noaptea!

N-o mai lungesc, desi in poveste intra si un caine c-un ochi albastru si unul maro, care a inotat si alergat dupa canoea noastra vreo 4 kilometri – de drag! Tot de drag si cu inima franta l-am redat proprietaresei.

Patasti. De Halloween se-ntampla lucruri ciudat de normale!