… pentru ca, zice cine ce-o zice, e bine sa ai la casa ta (si) niste flacai. Unii dintre ei mai fac si tampenii, dar, una peste alta, dupa ce le vine mintea la cap – superba expresie! sugereaza ca mintea iti poate veni si altundeva, in afara capului – sunt o comoara la casa omului. Nu doar tund iarba, repara prin casa, se urca pe acoperis, s.a.m.d., dar raman, ca tot omul, baieti. Iar cu baietii poti merge la bere, poti frige un gratar, te poti uita la fotbal sau soccer (ei da, eu, nu), poti vorbi despre paradoxurile lui Zenon dar si despre Piratii din Caraibe, despre moarte, dar si despre femei, si cate si mai cate.

Sunt convins ca baietii care se incumeta sa citeasca acest blog stiu despre ce vorbesc.

Ca baietii. Cu baietii.

Weekendul care-a trecut am fost cu baietii, ca baietii, pe rau, cu canoea. Dupa cum cititorii fideli ai blogului de casa stiu, asta n-ar fi ceva iesit din comun – ca regula generala incercam sa mergem macar o data pe vara in cate o „baieteasca”, fie de unii singuri, fie cu prietenii, la rau sau la ocean, pe Marile Lacuri dinspre Canada, sau pe micile lacuri de pe langa casa. Vara aceasta, insa, a fost mai speciala, asa ca n-am mai apucat sa facem nici o baieteasca impreuna. Asta pana weekendul trecut, cand Andrei a gasit o noua varianta pe un rau pe care-l stiam, dar intr-o alta zona. Mai mult, a aflat ca de la universitate putem inchiria o canoe la o zecime din pretul celei inchiriate „la fata locului”.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu pot calatori intr-un an de-a lungul si de-a latul planetei si sa raman ca timpul dintre stelele lui Marin Sorescu, degeaba! (Pentru necunoscatori: „O, intre stele e atata timp! Degeaba.„) Pana nu ma urc intr-o barca, macar pentru cateva zile, pana nu ma tarasc printr-o pestera, un desert, ceva – degeaba! In ciuda unei veri aiurea, din varii motive, am reusit in aceasta toamna sa pohta ce-am pohtit – si, poate pentru c-am asteptat atat, Doamne-Doamne, ne-a dat bucurii si motive de ras cu varf si indesat!

Sunt prea obosit acum pentru a ma angaja intr-o descriere amanuntita. Fotografiile ar trebui sa graiasca de la sine, daca s-ar putea cu temperaturile atasate, care-au variat intre inghet si canicula de cateva ori intr-un interval de 48 de ore. Pe scurt insa, am inceput prin a prinde un monstru de somn, un monstru care l-ar fi facut sa paleasca de invidie chiar si pe Marin Moraru (cunoscatorii stiu de ce). Cateva ceasuri mai tarziu, profitand de intuneric, un alt monstru (sau acelasi?) i-a luat lui Alec undita cu totul si dus a fost cu ea in adancuri! N-au mai iesit la suprafata nici pestele, nici undita, pana a doua zi, cand am plecat. De Halloween!

Asta, insa, nu ne-a impedicat, ba dimpotriva, sa facem glume, ca baietii, si sa jucam carti, in vreme ce vorbeam despre carti. (Nota: In treacat fie spus, ca tata, ai un oarescare sentiment de satisfactie cand poti vorbi cu fiii tai, c-a venit vorba, despre Hemingway sau Salvador Dali.) Se prea poate ca la miezul noptii Cenusareasa sau alte domnite mitice sa aiba o problema, dar noi, ca baietii, am avut-o de-abia pe la unu noaptea, cand Alec a constatat ca tocmai ce aruncasem pe foc ultimul lemn dipsonibil pe o raza de cateva sute de metri. Era limpede ca a doua zi dimineata nu mai aveam cu ce sa facem focul. Solutia gasita de Andrei? Facem un breakfast ceva mai devreme, cu oua si sunca prajita. La doua noaptea!

N-o mai lungesc, desi in poveste intra si un caine c-un ochi albastru si unul maro, care a inotat si alergat dupa canoea noastra vreo 4 kilometri – de drag! Tot de drag si cu inima franta l-am redat proprietaresei.

Patasti. De Halloween se-ntampla lucruri ciudat de normale!