… desigur, ca invatator, la orice nivel si in orice domeniu, te bucuri cand „invataceii” nu doar invata dar se si bucura ca o fac. Mai mult, cand isi si dau seama ca o fac.

A propos, n-am inteles niciodata prea bine ‘de unde si pana unde’ (iata o expresie pe nedrept ignorata intr-o lume care nu-si mai recunoaste limitele) vine ideea ca „invatatura trebuie sa para o joaca”. La inceput, da! La inceputul inceputului, invatatura poate sa para o joaca. Mai apoi, insa, totul depinde de cum definim joaca. Sa-l parafrazez pe Wittgenstein, si jocul de sah si ala de septica sunt tot jocuri. Depinde cum le definim. Si fotbalul american e un joc. Serios.

Nu ma pricep catusi de putin la jocul asta (sau la altele), dar stiu ca presupune, in afara talentului, multa disciplina si mult antrenament. Bine, e adevarat, si multi bani, daca te dovedesti foarte bun si ai si fizicul pe masura. Una fara alta nu ajuta.

N-o mai lungesc: Cand un „jucator” sau o „jucatoare” (mai simplu spus, sportivi) incep sa fie fascinati de gandire, se „numara” mult mai mult decat atunci cand vreun „nerd”/”soarece de biblioteca” din nascare o face. E ca si cum Gica Hagi sau Simona Halep ar incepe sa dezbata aprins, cu pasiune, rostul vietii la Platon spre deosebire de Seneca.

Ei bine, am trait-o si pe asta!

Si m-a emotionat pana la lacrimi.