… intr-o prefata a uneia dintre cartile sale (nu mai retin daca de la cea cu Kon-Tiki sau cea cu expeditia Ra), Thor Heyerdahl spunea ceva de genul (citez din memorie): „Lumea ma aplauda ca pe un erou, pentru curajul de care, chipurile, dau dovada atunci cand strabat oceanele pe plute incropite din bete sau din stuf. Adevaratii eroi sunt insa ei, cei care merg la munca, zi de zi, de la noua la cinci. Fara munca lor, eu nu m-as putea distra.” (Repet, citatul e aproximativ, memorat acum mai bine de 25 de ani.)

Adolescent fiind, am prins repede ideea, si de-atunci m-am ferit din rasputeri de muncile „de la noua la cinci”, de orar fix si de muncile monotone. Si-am avut, in general, noroc. Singura munca monotona de care imi amintesc a fost la o fabrica de ciorapi, dar si aceea a durat doar cateva luni, incepea pe la trei dupa-amiaza si se termina noaptea. Nu m-am simtit asadar niciodata precum Charlie Chaplin in faimoasa scena din Timpuri Noi. Problema, din cate imi dau seama, nu e (cel putin in orasele mari din America) in munca „de la noua la cinci”, ci in ajunsul la si de la locul de munca, atunci cand toata lumea se inghesuie cu masina pe strazi si autostrazi.

Cum spuneam, pana acum m-a ferit Doamne-Doamne de condus la orele de varf. Am putut sa-mi pun cursurile la ore convenabile (dupa 10:30 dimineata, daca se poate chiar dupa 11:30, cand neuronii incep sa se mai dezmorteasca). De doua zile, insa, mi s-a infundat: la scoala a inceput un surprinzator sir de sedinte si intalniri administrativ-gospodaresti care au doar tangential de-a face cu viata academica, dar la care trebuie sa participi, pentru ca, aparent, nici universitatile astea nu traiesc doar cu idei. Asa se face ca am ajuns acasa tot dupa ora 5:00 pm, adica taman la ceea ce aici se numeste „rush-hour” (orele de varf, cand lumea merge sau se intoarce de la munca).

Nu timpul petrecut pe drum m-a deranjat. Daca era sa conduc o ora pana nu stiu unde, chiar pentru nu stiu ce mizilic, n-ar fi fost o problema. Dar blocarea asta intr-un trafic infernal (pana cand? de ce? nu stii), taraisul de melc, cand-cum, senzatia de irosire si de atom alienat printre alti atomi alienati (si alienanti), incapabili sa-si controleze soarta – asta mi-a zdruncinat serios moralul. In plus, orele astea „de varf” reprezinta o buna dovada ca prostia agregata e infinit mai periculoasa decat cea individuala. Un prost in trafic poate fi depasit, evitat, ocolit. Cateva zeci de prosti intr-o aglomeratie nu mai pot fi evitati. Mai mult, in buna masura, ei sunt cei ce provoaca aglomeratia. Prostia(rea) si aglomeratia merg mana-n mana. Si mai bine zis, bat impreuna pasul pe loc.

Pot intelege de ce personajul interpretat de Michael Douglas in Falling Down se frange intr-o asemenea aglomeratie in trafic.

Stiu. Imi veti spune ca sunt un razgaiat, un fandosit, daca fac atata caz dupa doar doua zile de stat in trafic, cand altii sunt supusi zi de zi, o viata intreaga, acestei incercari: o data la noua dimineata, si inca o data la cinci dupa-amiaza. Asa e. N-am pretins niciodata c-as fi vreun erou. Dar nici n-am realizat ca sunt inconjurat de atatia.

PS Pentru a mai indulci hapul, le reamintesc celor interesati o povestire scurta de-a lui Julio Cortazar – Autostrada Sudului. Acolo, povestea celor blocati in trafic capata o noua semnificatie. Mai buna.