…și-atunci va trebui să recunoașteți că expresia „Trăiască moartea!” („Vive la mort!“) e de natură să stîrnească emoții dintre cele mai diferite – de la neliniște la amuzament și de la admirație pentru „găselniță” la îngrijorare sinceră. Oricum ar fi, nu te poate lăsa indiferent. Dacă la moarte mai adăugăm și egalitatea, emoțiile se complică și mai mult. Nefiind din tagma Bode-Ciucă și, implicit, nici parte a „României educate“ a președintelui Iohannis, trebuie să mai precizez că expresia din titlu e preluată din ultimul vers al unui poem al lui Henri Cazalis, un poet simbolist francez, supranumit „hindusul Parnasului contemporan” datorită influențelor sale orientale. Poemul cu pricina are titlul – țineți-vă bine! – „Égalité – Fraternité“ și a fost pus pe muzică de către un alt francez, mai cunoscutul Camille Saint-Saëns, sub titlul Dans macabru (Danse macabre), aparent paradoxal un poem simfonic destul de… vesel. Spun „aparent paradoxal” pentru că toate revoluțiile și revoltele egalitariene, de la Revoluția Franceză la ultimele incendieri și spargeri de magazine, în ciuda violențelor absurde sau tocmai din cauza lor, au stat sub semnul unei voioșii populare greu de înțeles în condiții normale.

În definitiv, poemul lui Cazalis nu spune nimic revoluționar – ideea e că-n fața morții sîntem cu toții egali. Regii și cerșetorii mor la fel, moartea nu (re)cunoaște nici statut social, nici ierarhii. La naștere și în moarte sîntem cu toții egali, dar între acestea două, nu mai sîntem egali decît (ideal) în fața legii și a lui Dumnezeu. Orice altă tentativă de-a ne egaliza e nu doar plictisitoare, ci și periculoasă de-a dreptul. Plictisitoare, pentru c-ar presupune o lume fără culori, o lume cenușie, fără sporturi de performanță, fără tenis, meciuri de fotbal sau orice altceva ce presupune învingători și învinși, o lume în care toți am umbla îmbrăcați la fel, am dormi în aceleași case sau apartamente, am conduce aceleași mașini ș.a.m.d. Dacă vă sună cunoscut, nu sînteți departe de adevăr – și cu asta ajungem la partea periculoasă. Încercări egalizatoare precum Revoluția Franceză sau cele comuniste au sfîrșit grăbind, la propriu, „dansul macabru” pentru milioane de oameni. 

Bine-bine, îmi veți spune, dar și mult-lăudata Declarație de Independență a Statelor Unite (în fapt, a „statelor Unite” dacă e să respectăm ortografia originală – un „detaliu” pentru a cărui corecție a fost nevoie de dansul macabru al Războiului Civil) susține sus și tare, ca „adevăruri de la sine înțelese”, că toți oamenii sînt „creați egali, înzestrați de către Creator cu unele Drepturi inalienabile, printre care Viața, Libertatea și căutarea Fericirii”, și americanii n-au sfîrșit-o tocmai rău. Așa e, dar, pe de-o parte, cum spuneam, ideea că, la naștere (și în moarte), oamenii sînt egali n-are nimic revoluționar, dimpotrivă. Pe de altă parte, cînd, în 1780, a fost adoptată Constituția statului Massachusetts, cea mai veche Constituție scrisă din lume, John Adams, artizanul acesteia, și-ar fi dorit ca formula să fie că oamenii se nasc „equally free” (liberi în mod egal), tocmai pentru a evita confuziile. Mai entuziaști, ceilalți demnitari au votat însă pentru „equal and free” (egali și liberi) – un alt „detaliu” cu consecințe pe termen lung.

Pîrdalnica asta de egalitate mult rîvnită de către unii încă din timpul vieții are și părțile ei care-ar putea fi amuzante, precum imaginea scheletelor dansînd cu oasele pîrîind, ca-n poemul lui Cazalis, dacă n-ar fi totodată și-un dans macabru. Pare-se că pînă și pentru suporterii ei cei mai înfocați uneori devine înfricoșătoare, și-atunci se leapădă de ea ca de Satana, ca un satanist declarat cînd ar da nas în nas cu diavolul în persoană. Să luăm, bunăoară, cazul Curții Supreme. Multă vreme a fost hulită ca o instituție aristocratică, controlată exclusiv de către nouă bărbați albi ce ignorau voința populară. Cînd însă o Curte Supremă diversificată atît din punct de vedere al sexului, cît și al etniilor a răsturnat decizia Roe v.Wade, care legaliza la nivel federal avorturile, luînd statelor dreptul de-a decide, democrația populară n-a mai arătat atît de bine, spre deosebire de cei nouă bărbați albi care, retrospectiv, luaseră decizia corectă. Pare-se că nu e o excepție. În toate deciziile spinoase, precum căsătoriile gay, drepturile transgender-ilor, portul de armă ș.a.m.d., tocmai suporterii egalității populare sînt speriați de posibilitatea de-a lăsa asemenea decizii la mîna democrației, fie ea reprezentativă (i.e., legislativul fiecărui stat) sau directă (i.e., prin referendum). Același lucru cînd vine vorba despre interzicerea discriminării (i.e., affirmative action) de parcă o discriminare ar putea fi pozitivă! Mult clamata egalitate în fața legii devine pentru unii înspăimîntătoare cînd devine realitate, parcă pentru a confirma vorba „Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să ți se împlinească”. Te și minunezi cum pot încăpea atîtea săbii într-o singură teacă și atîtea idei contradictorii despre egalitate într-o singură poziție ideologică. Populară, desigur.

Să procedăm, însă, precum în romanele ciclice ale lui Rebreanu și să încheiem de unde-am pornit – de la francezi. Să lăsăm la o parte faptul că protestatarii își dau singuri foc la valiză, uneori la propriu, distrugînd fie bunurile publice, pentru care tot ei vor plăti prin taxe, fie puținul pe care unii dintre ei îl au, pentru că mi-e greu să cred că milionarii francezi se plimbă cu scutere sau își lasă mașinile parcate la colțul străzii pentru a fi incendiate, sau că sînt proprietarii magazinelor sparte și jefuite (și dac-ar fi, ar fi asigurați). Să ne focalizăm pe altceva – pe atracția pe care Franța o (mai) exercită asupra lumii întregi. Nu știu alții cum sînt, dar eu nu sînt atras la Paris, Nisa sau Monte Carlo de către „vestele galbene“, grevele zilnice, mașini incendiate și gunoaie nestrînse în semn de protest. Mă atrage arhitectura de pe vremea monarhiei și a imperiului napoleonian, atmosfera prietenoasă din bistrouri, buchiniștii care refuză să se „modernizeze” și-n general tot ce ține de mult-hulitul trecut francez. Sincer să fiu, Franța contemporană nu mă inspiră cîtuși de puțin. Dimpotrivă.

Iaca de ce vin și spun: „Vive l’égalité devant la mort!”, iară nu „l’égalité et la mort”. 

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.Dilemaveche.ro

… mai bine mai tarziu decat niciodata 🙂

…deși încep cu o veste mai proastă pentru cititorii de-acum două săptămîni ai acestei rubrici, cei care, de voie, de nevoie, și-au pus pofta-n cui pînă să afle posibile răspunsuri la întrebări de genul „Cum de ne-am perfecționat într-atît de bine arta de-a fugi de responsabilitate, îndreptîndu-ne degetul acuzator spre gene, educație, părinți, societate, orice și oricine, numai noi nu? Sau de ce sîntem gata să ne predăm de bunăvoie și nesiliți de nimeni în brațele Inteligenței Artificiale?”. Vor fi nevoiți să-și mai țină pofta acolo vreme de încă vreo cîteva paragrafe. Înțeleptul ne învață să ne apropiem încet de miezul plăcerilor.

De bine, de rău (sic!), mai toată lumea știe de Cartea Facerii, de cum Adam și Eva erau goi și nu le era rușine, pînă n-au mușcat (nu terminat de mîncat!) din fructul deosebirii binelui și-a răului. Mai puțină lume realizează c-odată cu des-coperirea rușinii (sic!), proto-părinții omenirii mai des-coperă ceva – pentru a-și a-coperi goliciunea, își cos șorțurile din frunze. Or actul cusutului, indiferent cu ce și cum, presupune tehnologie (un fel de ac, un fel de ață etc.)! Simplu spus, gustul, nu cunoașterea deplină a binelui și-a răului, ne-a și scos din Rai, dar ne-a învățat și rușinea, și fabricatul lucrurilor. De rușine, am început să facem. Să arti-facem. (În greaca veche, „techné” însemna „artă”.) 

Pare-se, așadar, că rușinea și artificialul merg, natural, mînă-n mînă. Prin urmare, pînă să ne lămurim cu Inteligența „Artificială” (IA), s-ar cuveni să ne lămurim mai întîi cu cea „naturală”. În treacăt fie spus, ați observat că există acronimul AI („artificial intelligence”), dar nu și cel NI („natural intelligence”)? V-ați întrebat de ce? De ce considerăm „naturalul” natural, fără nevoie de lămuriri suplimentare? De ce „naturalul” ni se pare de la sine înțeles? Pe la 1750, toamna, interogînd apariția moralității, David Hume recunoștea că răspunsul la întrebarea despre „naturalitatea” virtuților și a viciilor atîrnă de răspunsul la întrebarea ce este „natural”. E „natural” ceea ce se întîmplă frecvent? Atunci viciile ar trebui să fie mai naturale decît virtuțile, dat fiind că primele sînt mai frecvente decît ultimele! Este o grădină „naturală”? Este și nu este. Este, pentru că florile și plantele nu sînt făcute de om, dar nu este, pentru că omul le-a sădit, udat, altoit ș.a.m.d. Ce s-o mai lungim? Ne întoarcem la Aristotel: omul e „ființă politică” pentru că, de la natură, e menit să creeze orașe (Cain), să descopere Justiția, deci politica. Pentru om, artificialul vine natural.

Și-atunci? Dacă Inteligența Artificială ne vine natural, de ce ni se pare o atît de mare descoperire? De ce sîntem într-atît de entuziasmați de ea? De ce este o „Dragoste la prima vedere, cine-ar fi crezut? / Să iubești cu-atîta putere chiar de la-nceput”, vorba cîntecului pe care numai ăi bătrîni ni-l mai amintim? Teamă-mi este că explicația e una mai puțin plăcută, cel puțin din perspectiva celor cu „naturelul” pe stilul vechi, obișnuit cu respectul față de merit: iubim Inteligența Artificială pentru că n-o concurează pe astălaltă, naturală, la purtător! Or asta ni se pare odihnitor, pentru că de competiția pentru a fi cel/cea mai bun(ă) pare-se c-am fi obosit. Nu ne mai place ierarhia și căutăm, chiar fără a ne da seama, egalitatea. În viața reală, unul e mai bogat decît altul, una aleargă mai bine decît alta, altul cîntă mai bine la vioară, un scriitor sau un fotbalist mai bun(ă) decît tine se vor găsi negreșit. Or, IA prezintă acest avantaj: ne „egalizează” pe toți. 

Cu toții sîntem egali în față lui Dumnezeu și a IA – cu o diferență: în fața lui Dumnezeu sîntem totodată și unici. În fața IA sîntem, în continuare, la fel – oamenii statistici („algoritmici”, dacă preferați) de care se temea Hannah Arendt acum aproape un secol. Pentru a ne asigura, însă, această egalitate „în jos” e nevoie de un întreg proces de victimizare. Poate n-ați observat diferența dintre eroii de ieri și cei de astăzi, așa că mă grăbesc să v-o semnalez: eroii de ieri erau oameni excepționali care săvîrșeau fapte extra-ordinare. Eroii de astăzi sînt toți… victime – care ale genelor, care ale părinților, care ale tradiției sau „sistemului” în general; mai nou (că era să uit) și victimele capitalismului. Atît eroii de ieri, cît și de cei de azi au în comun faptul că se confruntă cu o serie de necazuri pe care, într-un fel sau altul, le rezolvă. Diferența este că eroii „pe stil vechi” își asumau responsabilitatea și, precum în Cartea Facerii, se rușinau și încercau să rezolve problema, pe cînd victimele „pe stil nou”, nu – precum același Adam, cîteva rînduri mai tîrziu, după ce și-a acoperit goliciunea, dar și-a descoperit ne-ascultarea, a încercat să scape de responsabilitate, aruncînd vina pe femeie, care-a aruncat vina pe șarpe (iar Dumnezeu i-a pedepsit în ordinea asta).

Să luăm cazul lui Oedip: află că e „predestinat” să își ucidă tatăl și să se culce cu mama lui, fuge de-acasă, în încercarea de-a schimba soarta, dar, tocmai din această cauză, sfîrșește prin a o împlini fără să o știe. Ce face cînd află adevărul? Renunță la tron, își scoate ochii și se pedepsește singur să hălăduiască prin lume, cerșetor orb. Recent, la un pahar de vorbă, un profesor deștept de la Duke University, Michael Gillespie, îmi zicea că-n ziua de astăzi, Oedip s-ar fi declarat o victimă a sorții (conștient, nu greșise cu nimic) și-ar fi fost aplaudat ca atare de către opinia publică. Nimeni n-ar mai înțelege de ce, Oedip fiind, ai recurge la asemenea măsuri radicale, de bunăvoie și nesilit de nimeni. „Într-o lume a victimelor”, spunea Michael Gillespie, am pierdut ideea de responsabilitate.“

„Să nu uităm de Diogene Cinicul!”, i-am răspuns. „El cică ar fi fost primul care-ar fi zis că Oedip a reacționat cum nu se poate mai prost după ce-a aflat că, de fapt, împlinise profeția de care voia să scape. Cinicul ar fi zis că fie 1) nu zicea nimic și nu afla nimeni, fie 2) rege fiind, dădea „o lege care să legalizeze incestul și toate se rezolvau”. Am rîs amîndoi, dar nu era rîsul nostru.

Iar dacă vi se pare că bat cîmpii „filosofic”, fără consecințe practice, mai gîndiți-vă încă o dată: vi s-a întîmplat să suferiți din cauza unor oameni ne-rușinați, care schimbă legile pentru a scăpa de responsabilitate? Sau, dacă vă îndoiți de IN, întrebați IA!

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

… tehnic vorbind, Cefalu. Si gata! Vorba regretatului Marcel Petrisor, orice minune tine trei zile. Dupa care fie se termina, fie e interzisa, fie te-ngrasa.

… tehnic vorbind, Mondello

… „asta nu seamana”, vorba bancului. Zice-se „Vedi Napoli e poi muori!” Recomand inlocuirea lui Napoli cu Palermo.

Ma bucur ca Cezar m-a rugat sa arat mai multe poze. Am o scuza 🙂

(Va urma)

…nu știu alții cum sînt, dar mie, unuia, mi se întîmplă să fredonez entuziasmat vreun cîntecel pînă în clipa în care încep să-i ascult versurile cu mai multă atenție. De-abia atunci realizez uneori că, oricît de antrenantă ar fi melodia, mesajul transmis e unul mai degrabă stupid, dacă nu chiar periculos de-a dreptul. De fapt, cu cît mai captivant cîntecul cu pricina, cu atît mai mare impactul, deci cu atît mai mare pericolul. Și nu, nu mă refer aici la apelurile deschise la violență, mesajele sexiste, pro-droguri ș.a.m.d., comune cîntecelor rap sau hip-hop, ba chiar și unor manele. Orice mesaj evident e unul mai degrabă ineficient. Pe cine impresiona, bunăoară, „Partidul, Ceaușescu, România”? Să fim serioși! „Imagine”, însă, al lui John Lennon, e un „clasic” de-acum, și-aproape imposibil de scos din minte.

La o primă vedere, mesajul este unul antiviolență, chiar dacă idealist: „Haideți să ne imaginăm o lume în care toți oamenii trăiesc în pace și-armonie, fără răi și fără iad, fără religii și fără țări, fără proprietăți, fără invidie și fără foamete, și deci nimic pentru care să ucizi sau să merite să mori!”. Las pentru moment la o parte naivitatea evidentă pe care cantautorul e primul s-o recunoască („îmi veți spune că sînt un visător, dar nu sînt singurul”). La urma urmei, oricine e liber să-și imagineze orice, y compris că te-ai putea dezbăra de toate atributele identității, după modelul marxist. Dar să-ți imaginezi că „să nu mai ai pentru ce să mori” ar fi vreun ideal la care să rîvnești presupune, în fapt, că visezi la posibilitatea de… a nu mai avea pentru ce trăi! Pentru că una fără alta nu se poate! Ce rost mai poate avea o viață în care nu există nici măcar posibilitatea teoretică de a ți-o risca pentru cineva sau ceva? Cît de frumoasă și de armonioasă ar putea fi o lume în care nimeni n-ar mai fi dispus să-și pună viața în pericol sărind în apă sau în foc pentru a-și salva, să zicem, mama sau copilul? Sau chiar viața lui John Lennon, care-a sfîrșit asasinat în plină stradă de un însetat de faimă? Că despre patrie, principii, eroism ș.a.m.d. nici nu mai poate fi vorba. 

Mai aproape de casă, cu ocazia Zilei Copilului (și a grevei profesorilor), a revenit în actualitate un cîntecel antrenant și vesel al lui Mihai Constantinescu – „O lume minunată în care veți găsi numai copii”. Ca bunic responsabil, era cît pe ce să-mi fac mea culpa că încă nu mi-am învățat nepoata acest cîntecel care mi-a luminat și mie copilăria. Asta pînă cînd, la fel ca în cazul lui John Lennon, am început să fiu mai atent la versuri – tocmai pentru că nu mai sînt copil: „E-o lume minunată în care veți găsi / Numai copii, / O lume cu mult soare și mii de jucării / Pentru copii. / În lumea cu povești și flori veți întîlni / Numai copii. / Și-o lume a inocenței păstrați-o orice ar fi / Pentru copii!”. Drăgălașe versuri la o primă vedere, nu-i așa? Inocente! Cum să nu ți se umple inima de bucurie? Nu mă-nțelegeți greșit, nu știu dacă Mihai Constantinescu a fost și autorul versurilor, dar, oricine-ar fi fost, nu suspectez nici o intenție malefică. Dimpotrivă. Din nefericire, însă, după cum mulți am învățat pe propria piele, drumul spre iad e adeseori pavat cu bune intenții.

Să începem cu evidenta absurditate: închideți ochii și imaginați-vă pentru o clipă că sînteți teleportat în mijlocul unei lumi în care veți găsi numai copii. Dacă vi se pare în continuare un scenariu vesel sau o lume minunată, întrebați orice mamă sau, și mai bine, orice educatoare de grădiniță! Iată, sînt convins, un motiv suficient pentru a-i pune pe gînduri pe toți cei care încă mai susțin că Platon (de fapt, Socratele lui Platon) vorbea serios cînd, la sfîrșitul Cărții a șaptea a Republicii, propunea ca filosofii să exileze din cetatea ideală toți adulții, păstrînd doar copiii pînă la zece ani, pentru că doar ei mai puteau fi educați așa cum s-ar cuveni. Nu se poate să nu te pufnească rîsul la imaginea unui Socrate sau a unui Platon alergînd de colo pînă colo, ștergînd la fund armate de copii, suflînd muci și dîndu-le mîncarea-n gură, în vreme ce le explică kalokagathia. Dacă alde Karl Popper, altminteri un gînditor respectabil, așa își imagina că arată părintele totalitarismelor de tot felul și al societăților închise, îngăduiți-mi să nu-l iau prea tare în serios. Cît despre lumea inocenței, nu trebuie să citești Confesiunile Fericitului Augustin în care-și amintește cum, copil fiind, fura pere nu de foame sau de poftă, ci pentru plăcerea de-a fura și de-a face ceva interzis. Nu e nevoie nici de mai tulburătorul roman Împăratul muștelor, al lui William Golding. E suficient să ne amintim de Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă sau chiar de propria noastră copilărie. Să fim cinstiți: cît de inocenți și de nevinovați eram de multe ori, atît în relațiile dintre noi, copiii, cît și în cele cu „oamenii mari”?

Adevăratul pericol, însă, e, încă o dată, cel mai puțin evident: nu mai e nevoie să visăm la o lume „minunată în care vom găsi numai copii”, pentru simplul motiv că deja trăim într-una! Cum, încă nu v-ați dat seama? Poate pentru că sîntem deja copii naivi? Cînd, pe la 1835 toamna, Alexis de Tocqueville vorbea despre pericolul unui nou despotism, îl numea „despotismul blînd”. Spre deosebire de cel de modă veche, lesne de identificat și de resimțit ca atare (amintiți-vă doar de comunism), cel „blînd” urma să fie, după cum îi sugerează și numele, unul plăcut – despotismul de care nici măcar nu ești conștient, deci infinit mai periculos. „Aidoma unui părinte cu propriul copil”, explică Tocqueville, „va avea grijă să-ți satisfacă nevoile și să te distreze în fel și chip. Însă, spre deosebire de părintele care își pregătește copilul pentru maturitate, acesta e făcut să mențină populații întregi într-o perpetuă stare de infantilism”. Cu alte cuvinte, „o lume minunată, cu jucării pentru copii”.

V-ați întrebat de ce ne pasionează toate „gadget“-urile? De ce ne fascinează poveștile de toate felurile, livrate pe toate canalele media? Cum de ne-am perfecționat într-atît de bine arta de-a fugi de responsabilitate, îndreptîndu-ne degetul acuzator spre gene, educație, părinți, societate, orice și oricine, numai noi nu? Sau de ce sîntem gata să ne predăm de bunăvoie și nesiliți de nimeni în brațele Inteligenței Artificiale? 

Dacă n-ați făcut-o pînă acum, poate încă nu-i prea tîrziu. Dar, dacă vreți să aflați mai multe, va trebui să vă puneți pofta-n cui pînă data viitoare. Pentru că va urma.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro