…pentru că de multe ori ne trezim vorbind fără să înțelegem despre ce. E bine ca atunci să facem cîțiva pași în spate, pentru a avea o perspectivă mai bună. Metaforic vorbind. Mai întîi, o amintire: cînd de-abia începusem să predau la Tulane University, mi s-a sugerat să propun un nou curs de filosofie politică. Cum încă mă aflam în căutarea unui post stabil (tenure-track), m-am gîndit că mi-aș spori șansele pe „piața muncii” dacă sugerez ceva „la modă”. Cum începuseră deja să fie căutate alternative mai exotice la filosofia „vestică”, m-am gîndit să propun un curs despre filosofia politică în Evul Mediu, dar nu doar în lumea creștină, ci și în cea musulmană și iudaică – un soi de filosofie comparată. Suna bine. Propunerea a fost acceptată cu entuziasm, așa că m-am pus cu burta pe carte.

Abia atunci am aflat și eu, vorba bancului, cine l-a omorît pe Mihai Viteazul. Metaforic vorbind. În realitate, filosofia politică islamică sau cea iudaică nu reprezentau cîtuși de puțin alternative exotice, ci pur și simplu o prelungire, ba chiar, pentru Europa Occidentală, o șansă de supraviețuire a filosofiei clasice grecești. Dacă în Imperiul Bizantin (Vestul de Est), vorbitor de greacă, moștenirea lui Platon, Aristotel etc. a continuat neîntreruptă, în Vestul de Vest, după destrămarea Imperiului Roman de Apus, Aristotel dispăruse pur și simplu din peisajul intelectual, pînă cînd a fost redescoperit, pe la anul 1000, „grație” schimburilor mai mult sau mai puțin culturale dintre musulmani și creștini. Așa a ajuns Aristotel în primele universități – tradus în latină din limba arabă.

Abia atunci am înțeles că, în Evul Mediu „întunecat”, spre deosebire de lumea politicii, cea intelectuală se mișca, fără ură și fără răzbunare, între creștinism, islam și iudaism. Ordinea nu e întîmplătoare. Considerat fondatorul filosofiei islamice, Al-Farabi, bunăoară, a studiat medicina, logica și filosofia în Bagdad, cu un călugăr creștin (nestorian), Yuhanna ibn Haylan, și și-a continuat studiile pentru încă opt ani la Constantinopol. În urma lui, întreaga filosofie islamică a rămas profund îndatorată moștenirii platonician-aristoteliene. La rîndul ei, filosofia iudaică rămîne profund îndatorată celei arabe. Nume „grele”, precum Saadia Gaon, Maimonide sau Judah Halevi, au studiat cu filosofi musulmani și și-au scris textele în iudeo-arabică – practic, un vocabular arab scris cu litere ebraice. Și toți, cînd vorbeau de Platon sau Aristotel, își scoteau, respectuos, pălăriile. Metaforic vorbind. Spre deosebire de intelectualii de astăzi.

Abia atunci am realizat că distanța dintre iudaism și islam e mai mică decît cea dintre ele și creștinismul strecurat în istorie între cele două, iar asta explică unele dintre evoluțiile politice. Atît la originea iudaismului, cît și la cea a islamului se află un profet-legislator. Făcînd abstracție de diferențele altminteri semnificative, atît Moise, cît și Mahomed fondează deopotrivă cîte o religie și o comunitate politică. Ambele sînt religii ale legii, în care jurisprudența joacă un rol central. Nu întîmplător, în ambele cazuri religia și politica merg mînă în mînă. Iisus, în schimb, vine și spune: „Împărăția Mea nu este de pe lumea aceasta” și „Dați Cezarului ce-i al Cezarului, și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”, separînd astfel, teoretic cel puțin, religiosul de politic. Iar de la teorie la practică nu e decît un pas. Unul care poate lua cîteva secole, dar un pas, totuși.

Paralelele nu se opresc aici. Atît în lumea arabă, cît și în cea ebraică, filosofia cunoaște o perioadă de înflorire de doar trei secole, cam între secolele al X-lea și al XIII-lea, scurtă la scara istoriei, după care intră într-un accentuat con de umbră pînă pe la sfîrșitul secolului al XIX-lea, început de secol XX, cînd revine, de-acum într-o nouă prezentare, vorba sloganului publicitar. În lumea creștină, în schimb, își continuă, mai mult sau mai puțin nestingherită, drumul. Explicația acestei bizarerii intelectuale pare a se afla în raportarea diferită a filosofiei la religie. Dacă, în lumea creștină, filosofia și-a clamat, cu o umilință mai mult sau mai puțin fățarnică, rolul de „slujnică a teologiei”, în cea musulmană și în cea iudaică a început, mai mult sau mai puțin voalat, să-și reclame rolul de știință regală, pentru care religia e mai degrabă un soi de fast-food pentru mase, suficientă însă pentru a asigura un minimum de coerență moral-intelectuală. Or, într-o lume în care sabia religiosului și cea a politicului încap confortabil în aceeași teacă, acestea n-au întîrziat mult pînă să realizeze pericolul și să reteze capul obrăzniciei. Ce a urmat se cunoaște, iar unele fructe înecate în sînge sînt strînse de pe jos chiar în aceste zile.

Bine-bine, veți spune, dar cîtă lume ai vrea să fie familiarizată cu asemenea chițibușerii istorico-filosofice? Sincer? Toată lumea! Realist, însă, m-aș mulțumi ca, după atîta amar de vreme, lumea să realizeze măcar absurditatea întrebuințării, pe post de măciucă retorică, a expresiei „antisemitismul arab”. Haideți, că nu e chiar așa de greu de aflat din Biblie că semiții ar fi descendenții lui Sem, unul dintre cei trei fii ai lui Noe, alături de Iafet și de Ham, și că atît evreii, cît și arabii sînt popoare semite, după cum atît araba, cît și ebraica (sau aramaica vorbită de Iisus) sînt limbi semitice. A condamna, așadar, ba încă și apăsat, antisemitismul arab ar fi comic dacă n-ar fi tragic. E ca și cum ai condamna, fără umbră de subtilă ironie sau fără piruete intelectuale, antiromânismul românilor. Ironia ironiilor e însă că expresia a ajuns să se regăsească frecvent chiar și în lumea arabă, de la care te-ai putea aștepta să fie prima care să folosească antisemitismul ca scut de protecție împotriva acuzațiilor de… antisemitism.

Asta se-ntîmplă însă atunci cînd începi să disprețuiești cartea. Nu Cartea, ci cartea. Cărțile. Iar cartea poate fi disprețuită în mai multe feluri. Pentru că și aceia care explică sălbăticia Hamasului ca pe o reacție „firească” de răspuns la „colonialism” și la „supremația albă”, dar și cei care îi urăsc pe arabii „antisemiți și primitivi” urăsc la fel de tare cărțile pe care le-au îndrăgit în egală măsură atît Fericitul Augustin (magrebian), cît și arabul Al-Farabi sau evreul Maimonide. 

Asta e: dacă n-ai carte, ai parte de măcel. 

P.S. Se aude? Succesul AUR nu e decît consecința firească a victoriei plagiatorilor și, deci, a eșecului educațional. Alde Simion, Șoșoacă și Găoaza sînt copiii lui alde Bode și Ponta. Metaforic vorbind.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

…și-atunci, dacă e să-l credem pe Tocqueville, cînd America se găsește prinsă între ciocan și nicovală, înseamnă că, mai devreme sau mai tîrziu, lumea întreagă se va găsi prinsă între ciocan și nicovală. Iar luînd în considerare noile media, mai degrabă mai devreme decît mai tîrziu. Uitați-vă doar la cum se prefigurează opțiunile de vot ale românilor la alegerile de la anul. Veți înțelege de ce nu contează ce etichetă poartă ciocanul sau nicovala. Nici măcar expresia nu mai contează: la greci e „între Scylla și Charybdis”, la americani, „between a rock and a hard place”. Ideea e aceeași – în aceste condiții, alegerea devine (aproape) imposibilă. Dar o alegere va trebui făcută.

Așa că merită să mai zăbovim nițel în lumea de peste Ocean, pentru că, parafrazîndu-l pe Miron Costin, „nu iește altă şi mai frumoasă, şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă, decît cetitul”… Americii. Iar ceea ce ni se arată la o primă lectură nu e cîtuși de puțin încurajator. Săptămîna trecută, președintele Joe Biden a ținut în Arizona un discurs ușurel neobișnuit prin faptul că l-a nominalizat în repetate rînduri pe predecesorul și, din nefericire, posibilul său succesor, Donald Trump. Pînă acum s-a ferit s-o facă, pornind de la ideea că nominalizîndu-l i-ar acorda o nemeritată atenție. Între timp, însă, în ciuda – sau, mai degrabă, datorită – nenumăratelor condamnări ale fostului președinte în procese complet diferite, pentru acuzații acoperind cam toată plaja dintre incitare la insurecție armată și fraudă fiscală, nomine odiosa conduce zdrobitor în sondajele de opinie în fața contracandidaților republicani în alegerile primare.

„Democraţiile nu mor neapărat prin forţa armelor” – a avertizat Joe Biden (sau, mai corect, cei care i-au scris discursul). „Ele pot muri cînd (…) oamenii sînt dispuşi să abandoneze (…) pentru că se luptă cu frustrarea, deziluzia, oboseala, cu un sentiment de excludere“, a spus preşedintele democrat. Bine-a spus! Problema e că frustrarea și deziluzia la care făcea referire Biden sînt cauzate – și nu în mică măsură – și de încăpățînarea sa de a candida pentru al doilea mandat, la venerabila vîrstă de 81 de ani. Asta înseamnă că, dacă va fi reales, își va începe mandatul la 82 și și-l va sfîrși la 86. Iar omul se mișcă și vorbește deja ca într-un film dat cu încetinitorul. În treacăt fie vorba, chit că, obiectiv vorbind, e mult mai energic, la cei 77 de anișori ai săi, nici Donald Trump nu mai e chiar un adolescent acneic (deși se comportă ca unul). Senzația e una de „déjà-vu”. 

Din nefericire, aceste cazuri nu mai reprezintă excepții, ci, mai degrabă, regula. Democrata Dianne Feinstein și-a dat obștescul sfîrșit săptămîna trecută la 90 de ani, direct de pe băncile Senatului, poziție la care n-a vrut să renunțe pînă la ultima suflare – fără metafore. La nici 84 de anișori, Nancy Pelosi a renunțat la poziția de lider al democraților din Camera Reprezentanților, dar s-a grăbit să-și anunțe intenția de-a candida pentru a douăzecea oară (!) la un fotoliu în Congres. De partea cealaltă a spectrului politic, Mitch McConell, liderul senatorilor republicani, și în Senat de vreo patruzeci și doi de ani (!), a avut repetate momente în care, într-un limbaj stradal, „i s-a rupt filmul”, dar n-are nici o intenție de-a se retrage. După cum se vede, politicienii americani, indiferent de culoarea politică, sex sau religie, sînt mai conservatori decît Papii, care au început să se retragă, de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Nu întîmplător, o altă aspirantă la fotoliul de la Casa Albă, fosta guvernatoare a Carolinei de Sud și fosta ambasadoare a SUA la ONU, Nikki Haley, a etichetat Senatul american ca fiind „cel mai costisitor azil (nursing home) din America”.

Știu ce vorbește. Ajuns în State, după cîteva luni la o linie de împachetare a ciorapilor de damă (L’Eggs), am lucrat vreo șase ani, pînă mi-am terminat doctoratul, ca infirmier, mai întîi la un cămin de copii cu handicap, mai apoi la un azil de bătrîni, pentru a-mi ține familia. Am fost norocos. În tura de noapte, cei mai mulți dintre vîrstnici dormeau, așa că, în afara inevitabilelor „accidente”, nu trebuia decît să le schimb „pamperșii” o dată la două ore, să mai curăț o vomă, o diaree, să le duc un pahar cu apă și să le fac duș dimineața, începînd de la ora patru. Din opt ore, vreo trei apucam să învăț – și eram și plătit. În afară de mexicanii ilegali, puțini bărbați aveau „stomac” pentru muncile astea, dar erau „la căutare” pentru că puteau, fizic, muta pacienții din pat în scaunul cu rotile, așeza și ridica de pe toaletă ș.a.m.d. 

A fost o experiență interesantă care îmi folosește pînă-n ziua de azi. Pentru că, aidoma politicienilor americani, și vîrstnicii aceia erau tratați foarte bine. Prin comparație cu „azilele groazei” despre care s-a tot vorbit în România în ultima vreme, oamenii trăiau cîte unul sau doi în cameră, aveau televizor, erau duși și aduși de la masă, li se organizau activități etc. Dar, precum politicienii americani, puteau și suferi de prea mult bine. Am asistat un pacient într-o fază terminală, care ruga pe oricine prindea să-i dea o țigară. Pe vremuri, condamnații la moarte aveau voie la una. El n-a avut, pentru că… „fumatul dăunează grav sănătății”! Nu, nu glumesc și nu exagerez. (Nu mă spuneți: într-o noapte, l-am scos în curtea din spate și i-am dat o țigară. Mi-a mulțumit cu lacrimi în ochi. A murit cîteva zile mai tîrziu. Nu cred că de la asta.) 

După decenii petrecute la butoanele puterii, și politicienii americani mor de la prea mult bine. Atît li s-a repetat cît de importanți sînt, că nu-și mai dau seama cînd încep să trăiască într-un azil. Un azil al puterii. (Azil vine de la grecescul „asylon”, loc de refugiu, împrejmuit, protejat.) Prin comparație, media de vîrstă a „părinților fondatori” ai Americii, cei care au semnat Declarația de Independență, era de 44 de ani, cu mai bine de o duzină dintre ei sub 35. Iar George Washington a renunțat, de bunăvoie și nesilit de nimeni, la un al treilea mandat ca președinte al Statelor Unite, deși ar fi cîștigat, fluierînd, alegerile. Alte vremuri, alți oameni, alte azile. 

Între timp, doar în acest an, 400.000 de oameni s-au încumetat a străbate cea mai periculoasă porțiune din jungla Darien, dintre Panama și Columbia, un drum ucigaș la propriu de 266 de kilometri, pentru a ajunge în azilul care, între ciocanul Trump și nicovala Biden, se numește United States of America. Iar cine nu înțelege, să nu înțeleagă.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

…deși România e țara unde se spune povestea lui Petrică, ciobănașul mincinos care-a tot strigat că vine lupul pînă nu l-a mai crezut nimeni, și-atunci lupul chiar a venit, dar nimeni nu i-a mai sărit în ajutor. Există chiar și un cîntecel pe care-l învățasem în grădiniță și care se încheia cu „Iară lupul cel turbat / Pe păstor mi l-a mîncat / Dacă minte n-a avut / Și să mintă i-a plăcut“. Greu de găsit un mesaj mai clar de-atît, mai lesne de înțeles – s-ar zice. Dar nu! În România de astăzi, nici lupul nu mai e ce-a fost. Lupul de ieri nu mai sperie astăzi pe nimeni. Dacă astăzi s-ar întîlni cu lupul prin pădure, Scufița Roșie i-ar rîde în nas și, de milă, l-ar vîrî singură în pat, sub o plapumă pufoasă, așezîndu-i pe cap boneta bunicuței, să nu-l tragă curentul. Iar lupul, recunoscător, i-ar mulțumi în public.

În ziua de astăzi sîntem aidoma drogaților – că tot e subiectul la modă, din păcate sau din fericire: avem nevoie de stimulente din ce în ce mai tari. Duse sînt vremurile tranziției treptate, la știrile de modă veche, cele cu „Dă click aici!”, „Senzațional!”, „Scandalos!”, „Tragic!” ș.a.m.d. Pentru a zăbovi puțin în metafora drogurilor, nu mai trecem de la marijuana la oxicodină, la cocaină etc. Am sărit direct la fentanil, zice-se cel mai puternic drog dintre toate. Și cel mai ucigaș. La știri, am sărit direct de la lup la apocalipsă. Nici mai mult, nici mai puțin.

Doar în ultimele săptămîni am avut parte, pe plan intern, de apocalipsa de la Crevedia, cea a drogurilor, cea a prețurilor și cea a sistemului de sănătate. Nici știrile externe nu s-au lăsat mai prejos: am asistat, din fotoliu, la imaginile a-po-ca-lip-ti-ce de la tornadele din Statele Unite, de la cutremurul din Maroc și de la inundațiile din Libia, asta pentru a nu mai pomeni nimic despre incendiile apocaliptice din Grecia sau Hawaii. Alea sînt deja uitate. Și, pentru că tot am scris despre subiectul ăsta cînd cu cutremurul din Turcia, la apocalipsele din ultima vreme nici măcar nu mai sîntem „avertizați” că urmează informații și imagini care ne pot afecta emoțional. Vor fi știind oamenii ăia ceva. Nu, nu e nimic stricat (încă) în fibra noastră emoțională. Apocalipsele sînt, însă, deja prea numeroase pentru a ne mai emoționa ca apocalipse. Apocalipsa nu e un cuvînt care să fie folosit la plural. E una și bună.

Rog a nu fi înțeles greșit: nimeni nu poate rămîne indiferent în fața unor tragedii de magnitudinea celor prezentate mai sus (deși n-aș vîrî „tragedia prețurilor la legume” în aceeași desagă cu toate celelalte). Dar a le prezenta pe toate ca apăsat „a-po-ca-lip-ti-ce, doamnelor și domnilor”, într-o nepăsătoare devălmășie, nu ajută pe nimeni. În mod sigur, nu le ajută pe victime, de cele mai multe ori anonime oricum. Pe cine să ajuți mai întîi? Nu ne ajută nici pe noi, publicul, pentru că, bombardați fiind zilnic cu apocalipsă după apocalipsă, începem, vrem, nu vrem, să ne tocim emoțional, de multe ori fără măcar a ne da seama. Și, prin urmare, nu-i ajută nici pe mesagerii știrilor „a-po-ca-lip-ti-ce, doamnelor și domnilor” care, mai devreme sau mai tîrziu, vor realiza că eticheta „apocalipsei” nu mai valorează nimic. Și-au pierdut publicul. 

Cuvintele sînt precum timbrele – cu cît sînt mai rare, cu atît sînt mai valoroase. Mai prețuite. Folosite în ne-știre (sic!), se devalorizează. Din păcate, spre deosebire de timbre, inflația cuvintelor are consecințe directe. Și nu e doar cazul apocalipsei la români. Peste tot în lume există o inflație a cuvintelor. Despre inflația „fascismului” am mai scris chiar la această rubrică, acum cîțiva ani. Obama a fost catalogat ca „fascist” – și caricaturizat cu mustăcioara lui Hitler, pentru că puțini mai fac distincția dintre „fascism” și „nazism”. Dar și Trump. Și cei care au început să dea foc mașinilor după moartea lui George Floyd. Și isterizații care-au luat cu asalt Capitoliul pe 6 ianuarie 2021. Dacă e să te iei după cum sînt prezentate știrile în diferite media, ai putea crede că președintele SUA e Mussolini, nu Biden. Ca norocul, Ducele nu se mai poate întoarce din mormînt, iar epigonii nu par a avea șanse. Deocamdată. 

Din nefericire, inflația cuvintelor apocaliptice nu reprezintă decît vîrful aisbergului. În limbaj heideggerian, re-prezintă ascunsul care se descoperă ca fiind ascuns. Or, ascuns fiind, se poate doar întrezări. Stați liniștiți: n-am ajuns încă la ultima dezvăluire, pentru că asta înseamnă, de fapt, apocalipsa (apokaluptein – a dezvălui). Dar și ceea ce doar se întrezărește e departe de-a fi liniștitor. „Luați un cerc, mîngîiați-l, va deveni vicios”, spunea Eugène Ionesco. Serviți fiind zilnic cu apocalipse, am început, în secret, chiar să ni le dorim și, fără să vrem, să punem umărul la împlinirea lor. Dacă nu mă-nșală memoria, tînărul Constantin Noica scria undeva c-am fi dispuși să vedem lumea dispărînd, doar pentru a avea satisfacția unei exclamații: „V-am spus eu!“. Asta semnalizează o anumită stare de spirit generalizată, o plictiseală de la prea mult trai bun – „fin de siècle” îi spuneau francezii, de obicei cu referire la sfîrșitul secolului al XIX-lea. În fapt, fin de siècle semnalizează ceva mai grav – nu sfîrșitul unui secol, ci sfîrșitul unei lumi, al unui anumit fel de trai.

Un fin de siècle au trăit și strămoșii români prin secolul al V-lea, un altul, și Europa creștină prin secolul al XVI-lea. De fiecare dată din alte cauze, însă de fiecare dată anticiparea aproape înfrigurată a sfîrșitului era singura care mai putea scoate oamenii din amorțeală. Așa și acum. În taina sufletelor noastre am ajuns să ne dorim, fără măcar a ne da seama, pentru că ne e frică s-o recunoaștem, ca „toată această poveste să se sfîrșească”. Cumva, oricum. Război nuclear, COVID, încălzire planetară, orice, numai să fie ceva care să ne scoată din starea asta de malaise de la prea mult bine. 

 În Legile lui Platon, Atenianul observă că poți diagnostica gradul de îmbolnăvire a unei societăți după numărul de avocați și de doctori. Cu cît mai mulți și din unii, și din ceilalți, cu atît mai bolnavă societatea, atît la propriu, cît și la figurat. De psihoterapeuți, pe vremea aceea, nu se auzise. Ați observat, însă, cît s-au înmulțit în ultima vreme? 

Să nu uităm, România nu e doar țara lui „Petrică și lupul“. E și cea a expresiei „ți s-a urît cu binele”. Dacă minte n-a avut …

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

…încep așadar pe ocolite, cu o mărturisire: săptămîna trecută, la un documentar făcut de Deutsche Welle despre delfinii prinși din greșeală în plasele pescarilor, am văzut pe-o plajă un delfin mort. Am ghicit că era un delfin și am ghicit că era mort. Am ghicit pentru că era blurat, cum se zice acum. Asta cu bluratul, recunosc, m-a șocat mai tare decît sărmanul delfin mort. Cînd eram și gazetar, nu dădeam niciodată numele celor care, fără de vreo vină, se aflaseră în situații penibile, umilitoare sau care le puteau afecta în orice fel imaginea publică. Dreptul la protejarea identității devine cu atît mai important cînd vine vorba despre copii. Am înțeles că-n multe cazuri chipurile victimelor de orice fel trebuie „acoperite” într-o formă sau alta pentru a le respecta dreptul la anonimitate. E un gest firesc, aproape reflex. 

Spune-se că atît un Socrate, cît și un Cezar și-au acoperit fața înainte de-a muri „în public”. Avem poze de la spînzurarea conspiratorilor la asasinarea lui Lincoln. Știm că Mary Surratt, singura femeie executată, a fost ferită cu o umbrelă de soarele prea arzător pînă la spînzurătoare și tuturor li s-a pus, după obicei, un sac pe cap, înaintea momentului final. Alte vremuri, altă atitudine față de moarte. Alt respect. Nu toată lumea are această „oportunitate”.  „Iluminată” fiind, Revoluția Franceză nu avea sfieli din astea, de modă veche, cum încă mai aveau americanii. Capetele ghilotinaților – dar numai ale celor importanți, că nu era timp pentru toți – erau arătate mulțimii încîntate, înainte de-a fi aruncate în coș. Așa știm, bunăoară, că un cap fără trup are conștiință încă măcar 30 de secunde. A demonstrat-o „experimentul Lavoisier”, faimosul chimist care, știind ce-l așteaptă, a rugat un prieten să numere de cîte ori mai clipește cînd e arătat mulțimii.  Mai spre zilele noastre, filmul cu execuția Mareșalului Antonescu se poate vedea și acum pe YouTube, iar execuția soților Ceaușescu sau a lui Saddam Hussein, cu prim-planuri cu tot, le-am văzut, unii dintre noi, doar cîteva ore mai tîrziu. Nimic blurat, totul „pe față”.

Nu vă grăbiți să aruncați piatra! Vă mai amintiți, nădăjduiesc din tot sufletul, tulburătoarea scenă, difuzată acum cîteva luni, a soldatului ucrainean executat de ruși. Fața soldatului cu pricina a făcut înconjurul mass-media. În clar. Imaginea a fost, însă, blurată pe ici, pe colo, și anume prin punctele considerate esențiale: a fost blurată țigara pe care pînă și rușii i-au îngăduit-o înainte de a-l ciurui în groapa săpată cu mîna lui și înainte ca el să strige „Slavă Ucrainei!”. Țigara! Nu fumul, nu omul, nu execuția, ci țigara! Nu mă-nțelegeți greșit: omul cu pricina a fost un erou care, în fața morții, s-a comportat exemplar. Într-un fel, ar fi fost o jignire a memoriei lui dacă i s-ar fi „anonimizat” chipul. Avem nevoie de asemenea exemple. Dar țigara? Dar delfinul? Ce urmează? Blurăm peștii prinși la pescuit? Crapii? Păstrăvii? Că de animalele mici nici nu mai îndrăznesc să pomenesc. Unde ne oprim?

Spune-mi ce blurezi ca să-ți spun ce fel de societate ești. Ce alegi să respecți și ce nu. Și pînă unde. Pentru că excese există de ambele părți. Pentru că tot am pomenit de americani, n-am înțeles nici pînă în ziua de astăzi obligația legală de-a ține, în public, alcoolul în pungă. Care e logica? Se spune că asta i-ar proteja pe copii, evitînd să le dai exemple negative. Serios? A văzut vreun copil pe altcineva bînd apă minerală sau Coca-Cola dintr-o pungă de hîrtie? Legea miroase a ipocrizie. Există o diferența între a-i ține lui Mary Surratt umbreluța de soare pe drumul spre spînzurătoare și a dezinfecta, pînă-n ziua de astăzi, mîna celor care urmează să primească injecția letală. După cum, sarcastic, comenta G.K. Chesterton: „Oricît am putea discuta despre nevoia torturării copiilor inocenți – și există, fără doar și poate, argumente de ambele părți –, putem cu toții cădea de acord c-ar trebui făcut cu instrumente sterile”.

Să lăsăm, însă, sarcasmele la o parte. Ce presupune blurarea? O încețoșare, o încercare stîngace de-a pretinde că-ncerci a-ți feri fie subiecții, fie publicul de ceva ce, într-un fel sau altul, i-ar putea răni. Ceva ce-ar face mai mult rău decît bine. În realitate, nu vrei să-i protejezi cu adevărat, altminteri n-ai mai arăta nimic. Haideți să nu ne mai prefacem! Haideți să nu ne mai blurăm singuri. Vrei mai degrabă să le stîrnești, să le ațîți curiozitatea, interesul. Vrei să pui paie pe focul atenției. Și noi, publicul, vrem asta. Vrem să fim tachinați cu blurări. Știm ce e în punga de hîrtie văzută pe stradă. Știm ce e cu delfinul de pe plajă. Știm ce face omul care duce mîna la gură și suflă fum neblurat. Că nu-i ies aburi din gură. Nu știm ce fel de bere sau whiskey ține omul în pungă, nu știm „cine” e delfinul și nu știm ce marcă fumează omul înainte de a fi executat. Sîntem feriți de detaliile astea, chipurile (sic!), stînjenitoare. Dar știm despre ce e vorba. Să nu ne furăm singuri căciula, ba să ne mai simțim și bine c-am avea naturelul simțitor.

În ziua de astăzi, o bună parte din realitate ni se prezintă blurată. În ghicitură, cum zice Apostolul Pavel în 1 Corinteni 13. C-o diferență uriașă. Una literalmente ca de la cer la pămînt. Pentru că Sfîntul Pavel se uita în sus cînd spunea că „acum vedem în ghicitură, iar atunci, față către față”. Noi, acum, ne uităm în jos pentru a vedea în ghicitură ceea ce altminteri îți sare în ochi și-ncepem să uităm, treptat, ce mai înseamnă vederea „față către față”. „Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin”, zice Apostolul. Noi, acum, cunoaștem realitatea mundană pe deplin, dar pretindem s-o vedem doar în parte. Fără măcar a ne da seama, începem acum să-l uităm pe „atunci”. 

Hamlet se vaită că timpul și-a ieșit din țîțîni, că „the time is out of joint”. Alte timpuri. Acum și-a ieșit din țîțîni (și) realitatea. Ea ne este prezentată „în ghicitură”, pentru că transcendența nu ne mai spune nimic. Blurăm țigara, dar filmăm moartea fără filtre, de parcă moartea n-ar mai avea nimic de ascuns. Doar țigara. Doar josul. De parcă „josul” ar trebui ghicit. De parcă piatra ar trebui învățată legea gravitației pentru a ști că trebuie să cadă. 

Să nu deznădăjduim, însă. Știu că numărul 13 e considerat unul cu ghinion, dar să nu uităm că citatele de mai sus se încheie cu 13:13: „Şi acum rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”.

Dragostea nu poate fi blurată.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

…pentru că sînt primul care s-o recunoască: au început să mă plictisească pe mine însumi propriile văicăreli despre inepția, incompetența și corupția clasei politice. „Beția puterii le-a luat ăstora mințile!” – am răbufnit ultima oară, cînd i-am văzut împleticindu-se, rezemați de țîfnoase garduri din vorbe, în drumul spre pierderea zecilor de miliarde de euro din PNRR, unul mai penibil decît celălalt. Nu știu alții cum sînt, dar în momente din astea, cînd mă simt la capătul puterilor, îmi amintesc de vorbele lui Andrei Pleșu din Minima moralia: „Cultura e cea mai adecvată modalitate de a subzista în condiţia intervalului”. În cazul acesta, evocarea „beției puterii” m-a trimis cu gîndul la Nichita Stănescu: „Întunecînd întunericul, iată porțile luminii!”. De acolo pînă la Cartea a doua a Legilor lui Platon n-a mai fost decît un pas.

În dialogul cu pricina, Atenianul (singurul nenumit) conversează cu un cretan (Clinias) și un spartan (Megilius) despre cel mai bun regim politic. Discuția, condusă de la un capăt la celălalt de către Atenian, e adusă relativ repejor și aproape pe nesimțite la un subiect în aparență cît se poate de frivol – beția de la petreceri. Dacă v-am făcut curioși cum poate un „ditamai filosoful” să se ocupe, cu simpatie și înțelegere, de subiecte într-atît de neserioase și de mundane, e foarte bine. Pe de o parte, asta urmărea, în dialogul cu pricina, și Atenianul, pentru a capta atenția vîrstnicilor săi interlocutori, stîrnindu-le amintirile din tinerețe. Pe de altă parte, asta urmărea și Platon, cu toți cititorii săi de dinainte și de după Hristos. Și, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, asta urmăresc și eu. Cît se poate de serios. Poate citiți dialogul de la un capăt la celălalt, că merită.

În contextul ăsta oarecum scandalos, Atenianul face o observație cît se poate de cuminte: spre deosebire de copii, adulții și, mai ales, bătrînii sînt greu de schimbat, de scos „din ale lor”. Spre deosebire de copii, adulții sînt… scorțoși. Impermeabili la schimbare, bine înrădăcinați în convingerile lor, bune sau, mai ales, rele. Proaste, de fapt. Și-atunci? Cum faci să îi „înmoi”? Cum îi convingi să-și dărîme singuri zidurile propriilor convingeri – operațiune fără de care orice schimbare e imposibilă? Păi, întreabă Atenianul, ați văzut vreodată un om beat? L-ați văzut cum rîde, cum dansează, cum se pupă cu toată lumea (sau urlă la ea), cum spune glumițe de care ar roși, treaz dac-ar fi? Este că-n momentele acelea omul beat și-a lăsat, cum s-ar zice, garda jos? Că nu-i mai pasă? Că e nerușinat? E vulnerabil? Ei bine, taman în acele momente, omul sobru îl poate schimba, modela pe bețiv, cu arma cea mai sigură – „frica divină poartă numele de rușine (aidos) și de rușine (aiskhune)”.

Cum vine asta? Două rușini? Da, vechii greci – și nu doar ei – aveau două cuvinte pentru rușine, traduse alternativ ca „modestie”, „pudoare”, „sfială”, „umilire”, „batjocură” ș.a.m.d. Rușinea e o armă cu două tăișuri – unul înspre în afară, altul spre înlăuntru. Pe românește, una e să te rușineze cineva (sau să-l/o rușinezi pe altul/alta), alta e să te rușinezi singur(ă) de ceva. Una e să fii umilit, alta să te umilești. În cazul dialogului platonician, „frica divină”, credința, activează deopotrivă rușinea „pe dinlăuntru” și pe cea „pe dinafară”. Alte vremuri. În vremea de astăzi, după cum tot am mai spus-o, Dumnezeu nu mai are autoritate, părinții nu mai au autoritate, profesorii nu mai au autoritate, autoritățile nu mai au autoritate. Autoritate nu mai au decît numerele. Mulțimea. (Vezi Republica lui Platon, Cartea a opta. Nimic nou sub soare, cel puțin de vreo 2.400 de ani.) E valabil în cazul noilor media, după cum v-o poate confirma orice „influencer” și orice agenție de publicitate. În cazul politicienilor, asta e mai adevărat acum decît niciodată.

Așa că să ne fie rușine! Nouă să ne fie rușine, sobri fiind, pentru că altfel, oricît de îmbătați de putere, lor nu le va fi. În Legile, Atenianul avertizează că, în absența „căpitanilor de bețivi”, bătălia cu băutura ar fi un dezastru de care responsabili sînt cei treji. Noi, adică. Noi, ăștia care n-avem cu ce putere ne îmbăta. Nici apă rece nu mai avem. Simplu ca bună ziua. Și filosofia pe stil vechi încă vi se mai pare greu de înțeles? Singura autoritate care-i mai poate modela pe politicienii îmbătați de putere sînt, pe de-o parte, cei cu morcovul european – miliardele de euro fără de care intră țara în faliment – și, pe de altă parte, sîntem noi, ăștia mulți, fie că ne place, fie că nu. Noi sîntem ăia cu bățul. Atîta doar că n-am aflat încă. Pentru că aici nu e vorba despre „bățul votului” – orice politician, oricît de inept, a învățat cît de ușor pot fi manipulate voturile pe ultima sută de metri. Aici este vorba despre bățul rușinării comunitare. Nu bățul, ci amenințarea cu bățul.

De ce nu umblă bărbații cu șlițul pantalonilor desfăcut? Nu e lege care să interzică sau să pedepsească asta. Și totuși, dacă se întîmplă, oamenii se simt rușinați. Simt presiunea comunității. De ce universitățile românești au, în străinătate, o reputație atît de proastă, spre disperarea universitarilor cinstiți? De ce plagiază Bode sau Ponta, ca să dau doar două exemple? Păi, pentru că nici unul, nici celălalt nu simt presiunea opiniei publice. Primarul centrului universitar Cluj, amicul Emil Boc, nu se rușinează să se afișeze zîmbitor alături de Bode, nici după ce doctoratul plagiat a fost dovedit, după cum n-o face nici aspirantul la statutul de amic al intelectualilor, liberalul Rareș Bogdan. Pe Ponta l-a făcut consilier onorific Ciolacu, ce pot să mai și spun, vorba unei iubiri din tinerețe? 

Să ne întrebăm: cînd i-am mișcat pe politicieni în direcția bună? La vot? Nu! I-am mișcat în Piața Universității, i-am mișcat după Colectiv (de remarcat „colectivul” din Colectiv), după Ordonanța 13 sau după descoperirea ororilor din „azilele de bătrîni”. N-a fost vot, n-au fost alegeri, a fost rușinare publică. De bine, de rău, atunci i-am mișcat. De bine, de rău, atunci i-am rușinat. De ce? Pentru că, de bine, de rău, abia atunci ne-am rușinat noi de noi înșine. Nu ne rușinează sporurile de hemoroizi sau sporurile de computer, astea ni se par normale, dar ne mirăm că sîntem călcați în picioare. Nu ne rușinează că vrem, ca și francezii, să ieșim la pensie la 50 de ani dacă se poate. Nu. Nerușinările noastre nu ne rușinează defel. 

Așa că să ne fie rușine! Și să bem paharul pînă la fund! 

Hai noroc!

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

… trebuie s-o recunosc: n-am crezut, dar am fost (placut impresionat):

… cu baietii

… 27 de mile (43-44 de km). Un maraton, inarmati cu undite.

… la 105 F/40.5C … la umbra. Umbra nu prea era. La soare? Cica vreo 117/47. Fara pauza. Noroc ca mai venea si noaptea.

… in trei zile (doua nopti), alti oameni in canoe n-am mai vazut. Cica la temepraturi din astea oamenii au tendinta de-a sta la aer conditionat.

… si, culmea! Ne-am simtit rau, da’ rau, da’ biiine!

…și-atunci aveți a mă ierta dacă am pierdut socoteala noilor generații, care par a se înmulți mai repede decît iepurii atunci cînd vine vorba de literele-etichetă. Altminteri, nu. În treacăt fie spus, e relevantă obsesia asta recentă pentru literele-etichetă și acronime din ce în ce mai sofisticate, pînă își pierd înțelesul – de la LGBTQIA2S+ la ROFL (vă provoc să le descifrați), într-o lume în care vocabularul se chircește pe zi ce trece mai abitir decît pielea de sagri din romanul lui Balzac – dar ăsta ar fi un alt subiect de discuție. Revenind, puțin contează ce litere poartă tinerii cu vîrstele cuprinse între 20 și 35 de ani. Ceea ce ne interesează acum e faptul că statistică după statistică indică același fenomen, din România pînă-n Statele Unite: aceste generații (?) amînă, în proporție tot mai mare de la an la an, căsătoria și făcutul copiilor. Motivele invocate? Consolidarea „parcursului profesional”, nesiguranța zilei de mîine, mai nou și războiul din Ucraina, dar nu în ultimul rînd chiar… încălzirea globală!

Ce mai tura-vura, după cum se intitula și un odinioară faimos album al caricaturistului Mihai Stănescu, „Acum nu e momentul!”. E relevant faptul că albumul cu pricina, apărut în ianuarie 1990, fusese respins de cenzura comunistă. „Șopîrla”, cum i se spunea pe-atunci, era vizibilă de la o poștă. Pe de o parte, era scuza preferată de aparatul de partid și de stat, formal încurajantă cu orice critică constructivă: „Așa e, tovarășe, dar acum nu e momentul!”. Aparent doar paradoxal, pe de altă parte, era totodată și scuza adesea invocată de către generația părinților noștri, atunci cînd generația mai tînără (fără literă, pe-atunci) sugera o cît de mică rezistență în fața avalanșei de minciuni. Am crescut sub refrenul „acum nu e momentul”, am trăit căderea comunismului, explozia Internetului, apariția e-mail-urilor, vremea cînd pagerele și faxurile erau ultimul răcnet al tehnologiei (le mai știe cineva?), telefonul mobil și GPS-ul la purtător ș.a.m.d. – și toate astea doar pentru a asista la reciclarea refrenului, „acum într-o nouă prezentare”?

Departe de mine gîndul de-a o face pe atotștiutorul și de-a le spune tinerilor cum să-și trăiască viețile. Dacă nu vor să se căsătorească sau să aibă copii, e treaba lor. Nu sînt dați în seama mea, vorba unui prieten. Dar dacă, chipurile, ar vrea, după cum susțin în sondaje, i-aș ruga să nu invoce motive la care te pufnește rîsul. Cariera? Serios? Nesiguranța zilei de mîine? A se slăbi! Războiul din Ucraina? Pe bune? Încălzirea globală? Mă leși? (Cum zicea o amică, în loc de „Mă lași?”.) Haideți să nu ne mințim, că ne jignim singuri inteligența. Oamenii s-au căsătorit și-au avut copii în vreme de ciumă și de războaie mondiale, sub comunism și sub nazism, cînd supraviețuirea pînă a doua zi, nu pînă peste zece ani, stătea sub semnul întrebării fără nici o metaforă. Acum, tinerii români trăiesc, după toate măsurătorile și după toți parametrii, mai bine decît au trăit toate generațiile (fără literă) de dinaintea lor, dar au început să se ascundă după de mult prăfuitul „acum nu e momentul”. 

Cred c-a sosit timpul să le împărtășim un secret: niciodată, dar niciodată, nu e momentul nici să te căsătorești, nici să faci copii! După cum niciodată, dar niciodată, nu e momentul nici să te naști și nici să mori – la scara înțelegerii omenești, de bună seamă. Restul, vorba prietenului mai sus pomenit, nu e dat în seama noastră. La scara înțelegerii noastre, întotdeauna, dar întotdeauna, se va găsi încă un examen de trecut, o calificare de luat, un ban în plus de făcut. Întotdeauna, dar întotdeauna, se vor găsi atît o oportunitate, cît și o scuză pentru amînarea sine die, mai cu seamă că-n ziua de astăzi nici căsătoria și nici copiii nu mai au vreo utilitate economică, ci dimpotrivă. La scara înțelegerii noastre, atît căsătoria, cît și copiii au devenit mai degrabă pietre de moară agățate de gît și bani aruncați pe fereastră. Ca și filosofia, arta, religia – niște utile inutilități. 

Și-atunci, cînd e momentul? De bună seamă, pentru a avea efect, sfaturile trebuie, mai întîi de toate, ascultate. Altminteri, vorba lui Polemarchus cînd Socrate îi propune să-l convingă prin vorbe, la începutul Republicii lui Platon: „Dar cum ai putea să ne convingi dacă nu te vom asculta?”. Pentru a fi ascultate, învățăturile trebuie să vină din partea unei autorități recunoscute ca atare de către auditoriu, indiferent dacă e vorba de una sau de o sută de mii de persoane. Un ateu nu va asculta niciodată de un preot, nici viceversa, cînd vine vorba despre teologie. Un chirurg nu va asculta de un tîmplar, nici tîmplarul de chirurg, cînd vine vorba despre profesia fiecăruia. Unul în fața celuilalt se află lipsit de autoritate, chiar dacă oricare dintre ei ar putea avea dreptate. Prin urmare, la generațiile X, Y, Z nu putem folosi, bunăoară, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, pentru că s-ar uita la noi ca la extratereștri, ba chiar mai rău. În ziua de azi, extratereștrii, imaginari sau nu, se bucură de o autoritate mai mare decît un voievod din secolul al XVI-lea, ajuns pe tronul Țării Românești cu sprijinul Craioveștilor de care nu mai știe nimeni.

Ei bine, aici se potrivește mănușă… Indiana Jones! Personajul, creat de George Lucas și interpretat cu atîta savoare de către Harrison Ford în nu mai puțin de șase filme, are un avantaj pe care nici realul Neagoe Basarab, dar nici, să zicem, fictivul J.R. (din serialul Dallas) nu-l (mai) au. De Indy știu atît copiii din 1981, cînd și-a făcut debutul, cît și cei din 2023, cînd apare ultima oară – o performanță greu de egalat de către orice personaj jucat de către același actor! Iaca de ce o învățătură venită de la Indiana Jones are mai multă autoritate decît multe alte surse, mai convenționale.  Mă refer aici la scena din Ultima cruciadă (1989), în care, aflat în căutarea Sfîntului Potir (Graalul) și presat de timp pentru a-și salva tatăl, Indy n-are încotro și urmează „sfatul” unui manuscris din vechime, care îl îndeamnă să facă „a leap of faith” (un act de credință). Nu îi e lesne, nu îi vine, dar pășește, cu încredere oarbă, în ceea ce pare un abis, dar în realitate e doar un „trompe-l’œil” ce ascunde o salvatoare punte.

Pentru a îndrăzni și a nu te teme, nu trebuie să crezi în Hristos (Matei 14:27). E suficient să-l crezi pe Indiana Jones. Pentru unele punți salvatoare e nevoie, mai întîi, de „a leap of faith”.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

…pentru c-am ajuns să ne jucăm cu moartea la fel cum ne jucăm cu cuvintele – și nu e o simplă coincidență. Să vă dau doar cîteva exemple dintr-o… legiune. În această vară am fost invitat la o conferință internațională în Germania. Într-una dintre intervenții, i-am sugerat prezentatoarei (subiectul nu are importanță), ca posibilă exemplificare a argumentului pe care se străduia, fără prea mult succes, să-l facă, folosirea „triunghiului” Rick – Ilsa – Victor din Casablanca. Tînăra profesoară, pe la treizeci de ani, mi-a mulțumit pentru sugestie, după cum se obișnuiește, indiferent de cît de stupid este sfatul, dar nedumerirea i se citea pe chip. Am întrebat-o, sfielnic, dacă știe despre ce vorbesc, dacă a auzit măcar de Casablanca, de Humphrey Bogart sau de Ingrid Bergman. Mi-a mărturisit, ingenuă, că nu. Pe urmă, cînd lumea din sală a izbucnit în rîs și biata fată a roșit pînă-n vîrful urechilor, mi-a părut rău.    

În România, însă, n-a roșit nimeni, pentru că nimeni (din cîte știu) n-a observat că mult vehiculata frază folosită de către Viktor Orbán după prînzul cu Marcel Ciolacu – „E începutul unei frumoase prietenii” – e totodată și una dintre cele mai frumoase fraze (și ultima) din celebrul film. În acest scenariu, Orbán ar fi masculul alfa Bogart, iar al nostru Marcel, doar căpitanul Louis Renault, un colaborator al regimului de la Vichy, gata oricînd să-și vîndă sufletul celui mai puternic. N-a rîs și n-a roșit nimeni. Ba Marcel a fost chiar măgulit.

N-a rîs și n-a roșit nimeni nici cînd primarul Pandele a sărit în apărarea soției sale, Gabriela Firea, declarînd sus și tare că a fost… decimată, chit că nu e nevoie să știi că, în legiunile romane, decimarea presupunea uciderea, prin tragere la sorți, a unuia din zece legionari, ca pedeapsă pentru lașitate, revoltă etc. E suficientă o minimă cultură generală pentru a realiza că „decimarea” e musai să aibă ceva de-a face cu… zece, precum în „decimală”, iar Gabriela Firea, cum ai da-o și cum ai suci-o, e doar una. Nu e… legiune. Or, la niște credincioși te-ai aștepta ca „legiune” să nu fie o etichetă tocmai măgulitoare. Nu mă-ndoiesc că-n serile petrecute în fața șemineului, citind Biblia, cuplul din Voluntari va fi ajuns și la Marcu, 5:8-9:„Căci Iisus îi zicea: Duh necurat, ieși afară din omul acesta! Care-ți este numele? l-a întrebat Iisus. Numele meu este Legiune, a răspuns el, pentru că sîntem mulți”. Sau la Luca, 8:30. Sau la Matei, 8:29-32, unde povestea e și mai amănunțită: „Dracii rugau pe Iisus și ziceau: «Dacă ne scoți afară din ei, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci». «Duceți-vă», le-a zis El. Ei au ieșit, și au intrat în porci. Și deodată toată turma s-a repezit de pe rîpă în mare, și a pierit în ape”. Porcii s-au eutanasiat, cum ar veni.

După cum spuneam, faptul că ne jucăm cu moartea după cum ne jucăm și cu cuvintele nu e o întîmplare. Vin de se leagă. Lisa Pauli e o canadiancă în vîrstă de 47 de ani. Din motive de anorexie, cîntărește doar 41 de kilograme. N-am spus „din cauză” pentru că n-ar fi fost corect, dat fiind că Lisa nu vrea „să se facă bine”, pentru că asta ar însemna să îi revină pofta de mîncare, or ea declară răspicat că nu vrea asta. În schimb, Lisa vrea să moară: „Fiecare zi este un iad“, povesteşte ea. Ne oprim aici, să ne tragem sufletul și să recapitulăm: din motive de anorexie, viața Lisei este un iad, dar este un iad din care nu vrea să scape în viață, pentru că… îi place. Ar scăpa, însă, în moarte. Poate nu mai înțeleg eu sensul cuvintelor „viață” și „moarte”. Se prea poate. 

Ce-o oprește, însă, pe Lisa să-și împlinească „pohta ce-o pohtește”? Aparent, statul canadian! Deocamdată. Lisa va trebui să mai trăiască în iad pînă în martie 2024, cînd Canada va permite celor a căror singură afecţiune este boala mintală să aleagă moartea asistată medical. Canada a legalizat moartea asistată în 2016 pentru persoanele cu boli terminale şi a extins-o în 2021 la persoanele cu afecţiuni incurabile, dar nu terminale. În 2021, 10.064 de persoane au murit prin moarte asistată medical. Trebuie s-o recunoaștem – Lisa dă dovadă de o tărie de caracter care, dacă n-ar avea nici o noimă, ar putea fi chiar de admirat. Nu știu alții cum sînt, dar eu, unul, dacă m-aș simți în iad, aș face tot ce mi-ar sta în putință, dacă mi-ar sta, pentru a scăpa de-acolo cît mai repede. N-aș aștepta pînă în martie. Dintr-un interviu televizat care a făcut înconjurul planetei, se înțelege că Lisa ar sta într-un bloc, într-un apartament plasat la un etaj… potrivit, ca să spun așa, că nu mai știu ce cuvinte să folosesc.

Să ne-nțelegem: nu susțin defel sinuciderea, dar nici nu mă pot pune în locul celor care recurg la un asemenea gest, să-i condamn fără drept de apel. Am avut cîteva cunoștințe bune care au ales să-și pună capăt zilelor. Nu știu ce-a fost în sufletele lor. Mă pot ruga doar pentru ele. Ceea ce, însă, scapă cu totul puterii mele de înțelegere e de ce i-ai cere statului ceva de care te poți ocupa foarte bine (sic!) și singur. (Zice-se, bunăoară, că unii filosofi din vechime au reușit chiar să se sinucidă ținîndu-și respirația, într-atît de mare le era controlul minții asupra corpului!) De ce-ar trebui să fiu asistat de către stat? Și de ce „medical”? Poate vreau să mă arunc de pe-o clădire: să vorbesc cu pompierii să-mi elibereze trotuarul? Poate vreau să mă arunc, precum Anna Karenina (credeați c-am uitat-o?), în fața trenului: sînt obligați mecanicii de locomotivă să mă ajute? Dacă nu, de ce? Dacă da, de ce? Dacă eutanasia e „moarte bună” („eu” + „thanatos”), statul trebuie să mi-o asigure, iar pentru mine „moartea bună” presupune defenestrarea sau aruncatul în fața trenului, de ce pompierul sau mecanicul de locomotivă să se „spele pe mîini” de responsabilitatea asta, iar medicul care-a jurat să nu facă rău (primum non nocere) să n-o poată face? De ce să discriminăm? Și de ce să ne oprim aici? Poate mi-aș dori să fiu decapitat sau împușcat. Asta e pentru mine „moartea bună”. E obligat statul să-mi asigure o ghilotină sau un pluton de execuție? Și ce mai vrem să facă statul în locul nostru? 

Odată intrați pe panta alunecoasă a cuvintelor care și-au pierdut noima, nu prea mai rămîne loc de întors nici măcar pentru moarte. E începutul unei frumoase prietenii, iar prietenii din astea sînt legiune. Iar noi, ca Marcel, ne simțim măguliți.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro