https://republica.ro/da-criza-de-la-harvard-alimenteaza-polemicile-despre-ideologia-dei-care-s-a-raspandit-in-marile-universitati

Criza de la Harvard pune reflectorul pe ideologia DEI care s-a răspândit în marile universități americane. Profesorul Alin Fumurescu, de la Universitatea din Houston: „Trebuie să promovezi diversitatea, dar nu e o diversitate de idei”

Succesiunea de evenimente care a dus la demisia lui Claudine Gay din funcția de președinte al Harvard, după cel mai scurt mandat din istoria Universității, a născut ecouri ample atât în mediul universitar, cât și în societatea americană.

Criticată pentru felul în care a gestionat luările de poziție anti-israeliene din campus, imediat după atacurile Hamas din 7 octombrie, Claudine Gay a fost audiată la începutul lunii decembrie în Congres, alături de președinta Universității din Pennsylvania și de cea a MIT. Chestionate de reprezentanta republicană Elise Stefanik dacă instigarea la genocid împotriva evreilor constituie o încălcare a codurilor din universitățile lor, niciuna nu a dat un răspuns clar, replicând că depinde de context. În timp ce Liz Magill, președinta Universității din Pennsylvania, și-a dat demisia la scurt timp după audiere, Claudine Gay a renunțat la funcție circa trei săptămâni mai târziu, după ce acuzației de antisemitism i s-a adăugat cea de plagiat. Pentru Wall Street Journal, criza reprezintă un moment bun de introspecție pentru instituțiile de învățământ superior din SUA. Politico se întreabă dacă acceptarea demisiei de către board-ul Harvard exprimă vreun indiciu despre viitorul politic al marilor instituții liberale. „Colegiile și organizațiile modelate de absolvenții recenți de facultate au devenit izbitor mai progresiste decât societatea în ansamblu, în probleme precum genul, limba și diversitatea. Indiferent dacă acest lucru vi se pare bun sau rău, este controversat și nu doar printre radicalii trumpiști”, susține Politico.

L-am întrebat pe politologul Alin Fumurescu, profesor asociat la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, Texas, care au fost reacțiile înregistrate în mediul universitar american ca urmare a demisiilor lui Claudine Gay și Liz Magill. 

Chestionarea politicii de diversitate, echitate și incluziune

Într-o discuție cu Republica, acesta a vorbit despre felul în care evenimentele petrecute în ultimele luni la Harvard amplifică polemicile referitoare la politica de promovare a diversității în instituțiile de învățământ superior din SUA. „Demisia lui Claudine Gay a fost mai mult comentată, pentru că, pe de o parte, a fost mult mai târzie în comparație cu cea a lui Liz Magill de la University of Pennsylvania și, pe de altă parte, pentru că a fost prima președinte femeie de culoare de la Harvard, cu cel mai scurt mandat din istoria universității.

Foto – Profimedia

În orice caz, aceste audieri au surprins pe mulți pentru consecințele lor neașteptate – ca să zic așa, mai pe românește, unde dai și unde crapă. Ce vreau să spun prin asta? Refuzul de a condamna acțiunile antisemite și protestele antisemite ale studenților de la aceste universități prestigioase a pus într-o nouă lumină toată această era să zic nouă, dar nu e chiar așa de nouă ideologie legată de cum se spune aici diversitate, echitate, incluziune – DEI. Marea majoritate a universităților au sau au avut până acum departamente specializate, destul de bine garnisite cu o populație care n-avea altă treabă de fapt decât să te educe cum să te gândești la diversitate, echitate și incluziune. Și într-adevăr, mulți dintre liberali, liberali în sensul american al cuvântului, ceea ce înseamnă democrații mai de stânga, așa cum sunt cam 80% dintre profesorii universitari din America, simpatizau cu această nouă ideologie. Dar refuzul de a condamna explicit antisemitismul endemic, mai ales în condițiile terorismului lui Hamas, după terorismul Hamas, a fost un adevărat șoc pentru mulți și i-a făcut pe mulți să reconsidere poziția pe care o aveau vizavi de aceste mișcări.

Antisemitismul, în America cel puțin, este în general foarte vehement condamnat în orice fel de manifestare. Iar să accepți că, imediat după terorismul Hamas, poți să ai atâția studenți care să scrie slogane împotriva Israelului, să-i facă colonizatori, alb suprematiști și, mai mult, să nu condamni aceste manifestări ca președinte a universității a fost dintr-odată ceva care i-a pus pe mulți pe gânduri”, a declarat Alin Fumurescu. 

Scrisoarea lui Gay –  între greșelile recunoscute și capcana bine întinsă

Într-un articol de opinie publicat în New York Times, fosta președintă a Harvard a recunoscut că a făcut greșeli și că, în răspunsul său inițial cu privire la atrocitățile din 7 octombrie, trebuia să exprime cu mai multă fermitate că Hamas este o organizație teroristă care vrea să eradicheze statul evreu. În ceea ce privește audierea din congres, a afirmat că a căzut într-o capcană bine întinsă (n.r. Stefanik îi spune lui Gay că generalizarea intifadei cerută de studenți înseamnă incitarea la genocid împotriva evreilor și îi cere să își exprime poziția față de acest aspect) și că a neglijat să articuleze cu claritate că incitarea la genocid împotriva evreilor este aberantă și inacceptabilă. Totodată, s-a declarat victima unei campanii a cărei miză este distrugerea încrederii publicului în stâlpii societăţii americane.

Alin Fumurescu crede că fosta președintă a Universității Harvard ar încerca, însă, să abată atenția de la acuzațiile de plagiat. „Ea nu vorbește despre plagiat, despre numeroasele plagiate pe care se pare că le-ar fi avut. M-am uitat peste dovezi, la început n-am fost foarte convins, pentru că erau așa, pe muchie de cuțit, mai mult autoplagiat care poate fi interpretat în mai multe feluri, deci nu era clar. Între timp oamenii au început să sape, au continuat să sape și s-au strâns dovezi semnificative despre plagiate. Au descoperit că, de fapt, există nu doar acel caz care, repet, inițial nu era foarte clar. Pe de altă parte, faptul că ea continuă să primească un salariu foarte frumos și să rămână profesoară la Harvard ridică foarte multe sprâncene din partea multora. Adică folosești un dublu standard față de studenți, să zicem, sau de alți profesori universitari”, susține Alin Fumurescu. 

Unul din factorii care au contribuit major la demisia lui Gay a fost puternicul dezacord al unor mari donatori față de pozițiile ei. „Harvardul se baza pe donațiile particulare, de exemplu ale miliardarului Bill Ackman, care era între donatorii principali la Harvard și care și-a reconsiderat toată poziția. Și-a exprimat public dezacordul. iar exemplul lui a fost urmat de către foarte mulți donatori, deci, dintr-o dată, s-au pierdut și bani aici. Ajungem și la bani, în ultimă instanță, pentru că e ușor să condamni capitalismul care e făcut de către albii răi, atâta timp cât tu beneficiezi de pe urma lui”, crede profesorul.

Miliardarul Bill Ackman, cel care a condus campania care a dus la demisia lui Gay, a criticat ulterior, într-o postarea pe rețeaua X, și politica DEI și a susținut că antisemitismul de la Harvard ar fi o consecință a ideologiei „care a fost promovată în campus, un cadru opresor/oprimat, care a oferit bastionul intelectual din spatele protestelor, ajutând la generarea discursului de ură anti-Israel și anti-evreiesc și de hărțuire”. La polul opus, susținătorii lui Gay spun că aceasta este scoasă „țap ispășitor” în lupta împotriva diversității.

„Una dintre ideile DEI presupune sacrificarea meritocrației în raport cu promovarea pe criterii care n-au nimic de-a face cu meritocrația”

Dezbaterea despre departamentele de diversitate, echitate și incluziune din universitățile americane este una mai veche în SUA, iar eliminarea lor a fost un punct important pe agenda republicană. În unele state, acest lucru chiar s-a întâmplat, arată Alin Fumurescu. „Există o diferență între statele republicane și statele democrate. În unele state republicane, cum ar fi Texasul, au fost desființate prin lege aceste departamente DEI”, spune Alin Fumurescu. „Cred că mulți dintre suporterii mișcării și-au dat seama (n.r. după criza de la Harvard) de pericolul pe care îl prezintă această diversitate promovată doar pentru simplul motiv că trebuie să promovezi diversitatea, dar nu e o diversitate de idei. Nu este o diversitate de idei, ci este o diversitate de orientare sexuală, de culoarea pielii, un fel de rasism întors pe dos chiar, în care mulți din Black Lives Matter refuză să stea împreună cu studenții albi în universitate pentru că ar fi corupți de supremația albă. Ceea ce vine în contradicție cu toată lupta pentru drepturi egale dusă chiar de negri, începând chiar din secolul 19, nu doar de la Martin Luther King în secolul 20 – de a nu judeca după culoarea pielii și a judeca după merite. Și au reușit în cele din urmă, iar acum, cum ar veni, asistăm la un fel de împușcare în picior”, susține Fumurescu. „Una dintre ideile DEI presupune sacrificarea meritocrației în raport cu promovarea pe criterii care n-au nimic de-a face cu meritocrația”, a declarat el, adăugând că „elitismul a devenit un cuvânt urât în SUA, ceea ce nu se întâmpla înainte”.

Spune că universitatea la care predă, cea din Houston, are o mare diversitate de studenți, deși nu este una liberală și că nu există conflicte în campus. „Conflictele astea care apar în alte părți acolo unde există o majoritate clară, la noi nu există. Nimeni nu are o majoritate clară – nici albii, nici negri, nici latinos. În materie de Islam, avem și sunniți, avem și șiiți, avem totodată și evrei. Nu am avut probleme nici măcar după aceste evenimente cu Hamas”, spune profesorul.

Alin Fumurescu este directorul unei specializări secundare la Universitatea din Houston, cea de Lege, Valori și Politică, în timpul căreia îi poartă pe studenți prin toată istoria filosofiei. „Vorbeam la un moment dat cu un coleg și ne întrebam unde îl punem pe fericitul Augustin. Pentru că și-a scris toată biografia, a spus tot ce a făcut înainte de a deveni episcop, dar nu a precizat nicăieri dacă era alb sau negru. Mai posibil să fi fost negru, pentru că s-a născut în Cartagina și în primele icoane apare ca fiind negru”, povestește Alin Fumurescu.

… sincer, se putea si mai bine, dar orice-nceput se vrea fecund … Cu ajutorul Sofiei 🙂

…are? N-are? Dac-ar fi să ne luăm după Plugușor și după omătul care mare nu-i, am putea conchide că anul care vine n-are semne de belșug, cel puțin pentru brazda de sub plug. Cum însă oameni sîntem, iar speranța moare ultima, n-are rost să cădem în depresie taman la cumpăna dintre ani, că de vești proaste și de titluri apocaliptice sîntem asaltați în rest. Dimpotrivă, în aceste zile ne este îngăduită și puțină visare, pînă și în politică – cîțiva cai verzi pe pereți, acolo, cîteva lebede negre de-ale lui Taleb (le mai putem spune-așa?), dar unele care să ne surprindă plăcut. Pentru că, uneori, pînă și-o lebădă neagră se poate dovedi, la o privire mai atentă, albă, conform zicalei strămoșești „unde dai și unde crapă”.

Vă mai amintiți, bunăoară, de momentul „Dragă domnule președinte, dragă Stolo”? Pentru cititorii tineri, acum douăzeci de ani, președintele PNL de atunci, Theodor Stolojan, și-a anunțat, pe ultima sută de metri, retragerea din cursa prezidențială, fiind înlocuit, printre lacrimi de crocodil, cu cel care avea să devină noul președinte al României, Traian Băsescu. Mișcarea i-a luat prin surprindere atît pe alegători, cît și pe adversarii politici. Așa a pierdut PSD fotoliul de la Cotroceni, considerat, pînă atunci, sigur. Vorba bancului de pe vremea lui Ceaușescu: „Cine l-a omorît pe Kennedy? Americanii! Dar pe Indira Gandhi? Indienii! Păi, vedeți, tovarăși, vedeți că se poate?”. După sondajele de opinie nu te poți lua, nici măcar cu două săptămîni înainte. 

La anul care bate la poartă, România va avea patru competiții electorale – locale, parlamentare, europarlamentare și prezidențiale – și, deși deocamdată nici măcar data lor nu este stabilită (cu excepția celor europarlamentare, care nu depind de noi), darămite să se poată anticipa rezultatele, un lucru e sigur: rezultatul fiecărui rînd de alegeri va afecta dramatic rezultatele rundei următoare. Ceea ce nu asigură nicidecum efectul de avalanșă (sau band wagoning, cum se cheamă în limbaj de specialitate), conform căruia, dacă ai cîștigat primele alegeri, mai multă lume va fi tentată să te voteze data următoare, pentru simplul motiv că ne place să ținem, din reflex, cu învingătorii. Mai nou, însă, preferăm, în masă, victimele. Și tot din reflex.

La fel cum, pînă acum vreo două decenii, se spunea că rușinarea e folosită ca armă socială și politică pentru a ține „la respect” minoritățile de toate felurile, dar de-acum, cu ajutorul noilor media, a devenit arma preferată a minorităților împotriva majorităților, așa și cu simpatiile electorale. De-acum, de-a lungul și de-a latul planetei, bătălia dintre politicieni se dă pentru imaginea de „minoritar”, de victimă din afara „sistemului” (establishment-ului). De-acum, favorizați sînt excentricii, pentru a folosi un eufemism, de la Donald Trump la Javier Milei (Argentina), și de la Geert Wilders (Olanda) la al nost’ patriot cu ițari și Facebook, chimir și TikTok, George Simion. Asta e un pericol uriaș, dar și o oportunitate pe măsură. Nu degeaba „criză” vine de la grecescul „krisis”, adicătelea moment de cumpănă, de judecată. Pentru că „excentricitatea”, la propriu „în afara centrului” (ex-centru), se poate manifesta în mai multe feluri, printre care chiar și cu inteligență. Să nu uităm că și Churchill era un excentric. Departe de mine gîndul de-a mă apuca acum să dau sfaturi electorale, dar mi se pare cît se poate de limpede că pînă și-n politica românească surprizele nu se rezumă la alde Șoșoacă.

Asta e valabil și pentru politica americană. Candidata mea favorită în alegerile prezidențiale de la anul ar fi Nikki Haley, dar dacă – Doamne ferește! – voi avea de ales între Trump și Biden, visez la încă un moment „Dragă Stolo” în varianta americană: „Dear Mr. President, dear Joe”! Dacă Joe Biden s-ar retrage și el, ca și Stolo, pe ultima sută de metri, lăsînd locul unui candidat mai tînăr care să meargă pe două picioare și să mai știe tabla înmulțirii, sînt convins că Trump n-ar avea nici o șansă să cîștige în ciuda tuturor sondajelor de opinie de pînă acum. Iar aici nu e vorba nici măcar de mîndria americanilor de-a nu putea fi înșelați de două ori la rînd („fool me once, shame on you, fool me twice, shame on me“), ci de întreaga situație internațională care, scăpată de sub control, ne poate afecta pe toți, de la Ucraina la Orientul Mijllociu și de-acolo la China, pe principiul dominoului.

Să nu uităm că, acum un an, nimeni n-a anticipat nici ChatGPT și nici explozia de avataruri din ce în ce mai realiste – fenomene considerate, atît de puturoșii minții, cît și de iubitorii manipulării prin știri false, adevărate mane cerești (vezi și avertismentul cît se poate de transparent lansat de către Putin cînd s-a „lăsat surprins”, chipurile, de către propriul avatar cu ocazia anualei conferințe de presă maraton). Ceea ce nu pricep, însă, înamorații de Inteligența Artificială este pericolul pantry pe termen lung pentru prostia naturală, de unde și amorul nejustificat. Inteligența Artificială, periculoasă pe termen scurt, s-a dovedit deja mai bună atît decît prostia naturală, cît și decît toate formele de gîndire algoritmică. Cea naturală are șansa de-a recupera terenul pierdut în fața democratizării prostiei, printr-o recuperare a educației demne de acest nume. Uităm prea lesne că, pe termen lung, prostia, nu înțelepciunea, sfîrșește prin a se autodistruge.

Ceea ce-mi oferă posibilitatea de-a încheia ciclic, ca-n romanele lui Liviu Rebreanu, cu o lebădă cît se poate de neagră, dar una care, la o privire mai atentă, vine și cu pene albe. Să ne uităm la o consecință cît se poate de neprevăzută a atacului Hamas asupra Israelului. Iar acum nu mă refer la tăcerea asurzitoare a faptelor „aliaților” Hamas, dincolo de toată gălăgia protestelor de stradă – una cu siguranță dezamăgitoare pentru mulți extremiști. Nu. Mă refer la erodarea rapidă a sprijinului pentru așa-numita mișcare „woke”, confiscată practic de mișcarea anti-Israel și pro-Hamas, însoțită de privirea (mai) critică asupra unei educații care, de facto, a devenit leagănul acestei mișcări. Or, în absența susținerii ideologice din Vest, în ziua de astăzi nici o grupare teroristă și nici un stat totalitar nu au șanse de izbîndă într-un conflict deschis. 

Ceea ce dovedește încă o dată înțelepciunea populară de-odinioară: Unde dai și unde crapă.

La anul și la mulți ani!

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

… mila Domnului sa fie! Laudati si cantati si va bucurati! (macar o data pe an :))

La Anul si la multi ani!

…pentru că, dacă încă vă mai amăgeați cu iluzia că „dau și șoarecii ăștia de bibliotecă din gură, că oricum nu-i bagă nimeni în seamă”, nădăjduiesc că ultimul sondaj de opinie referitor la favoriții în viitoarea cursă prezidențială din România v-a spulberat-o definitiv. Cînd printre primele locuri apar, umăr la umăr, Diana Șoșoacă și Laura Codruța Kövesi e limpede de la o poștă că mentalul colectiv este unul complet schizoid, favorizînd, în egală măsură, extremele cele mai contradictorii. Simpatizăm și empatizăm deopotrivă și cu Dr. Jekyll, și cu Mr. Hyde, și cu diavolul, dar și cu îngerul. Vorba ceea: vrem și cu dînsa-ntr-însa și cu sufletu-n rai. Iar aici nu e vorba doar de mentalul colectiv românesc. În Franța, bunăoară, se simpatizează și cu extrema dreapta, Marie Le Pen, dar și cu cea stînga, Jean-Luc Mélenchon. Ca francezul, imparțial. În America, la modă sînt atît stupiditățile MAGA, cît și cele woke (chiar dacă lovite ușor în aripă recent de ultimele luări de poziție față de situația din Israel). Ce mai tura-vura, sîntem o omenire care și-a pierdut cumpăna. Aristotel îi spunea „mesotes”, noi îi spunem dreapta măsură. Indiferent însă de cum o chemăm, e limpede că s-a pierdut. Dar despre Șoșoacă și Trump și Mélenchon a vorbit încă din anii ’50 ai secolului trecut un „șoarece de bibliotecă”, pre numele său Leo Strauss. Uluitori șoarecii ăștia de bibliotecă, nu credeți?

Fără Leo Strauss n-aș fi predat acum filosofie politică în Statele Unite, pentru simplul motiv că n-ar mai fi existat disciplina. După al Doilea Război Mondial, studiul politicii a început să fie dominat de fascinația științelor „exacte”, statistică, econometrie ș.a.m.d. La modă era behaviorismul, adicătelea studiul măsurabil al comportamentului. Vorba unui hîtru: „Pentru behavioriști, important e cîți boi merg la rîu, nu de ce merge boul la rîu”. De bună seamă, în aceste condiții, filosofii de mult răposați, începînd cu vechii greci, erau considerați expirați – ce puteau ei înțelege din ceea ce se întîmplă în ziua de astăzi? Se poate măsura virtutea? Prudența? Binele? Prin urmare, fascinația „exacticismului” mergea mînă-n mînă cu „istoricismul” – ideea că… orice idee (sic!) e produsul unei anumite epoci și unei anumite culturi și, deci, nu are nici o relevanță pentru epoca următoare sau pentru o altă cultură. Totul „progresează”. Iar de aici la „totul e relativ”, y compris adevărul, n-a mai fost nevoie de nici un pas. Leo Strauss, însă, era un evreu neamț, refugiat în SUA de teama nazismului, așa că înțelesese pe propria-i piele atît posibila binecuvîntare, cît și blestemul ideilor. Oricît de periculoase ar fi armele, inclusiv cele nucleare, ele sînt mai puțin periculoase decît ideile, pentru că armele sînt consecința ideilor, nu cauza. 

După înfrîngerea nazismului, în democrațiile liberale pericolul major – și foarte concret militar – rămăsese comunismul, „întrupat” în timpul Războiului Rece de către Uniunea Sovietică. De pericolul ăsta se îngrijora lumea, despre ăsta se vorbea, despre ăsta se făceau statistici la începutul anilor ’50. Leo Strauss a sfidat toate statisticile și-a demonstrat, încă o dată, că un singur om poate schimba lumea. Toți boii merg la rîu, dar e suficient ca unul singur să se întrebe de ce la acest rîu și de ce în acest loc, pentru a muta toată turma la un alt rîu, într-o altă parte. Sau măcar poate să pună toată turma pe gînduri. De unul singur, Leo (în contextul metaforei turmei de boi, prenumele capătă o nouă conotație) Strauss a pornit această luptă împotriva istoricismului și a relativismului. A pus încă o dată, cum o făcuse din anii ’30, pe picior de egală vinovăție comunismul cu nazismul, dar asta a fost, ca să zicem așa, mai la mintea cocoșului. A avertizat, însă, că pericolul cel mai mare nu vine din afara democrațiilor liberale, ci dinlăuntrul lor. Mai mult, a atras  atenția că acest pericol era „doar” o consecință firească a unei anumite „evoluții” a ideilor începută cu multe secole înainte.

Cum ar veni, ce-și face omul cu mîna lui nu lucru manual se cheamă, ci lucru intelectual.

Strauss a identificat de-acum celebrele „trei valuri ale modernității” care au pus bazele istoricismului și relativismului dimpreună cu pericolele care decurg de aici. Pentru că toate vin de se leagă. Nu voi intra aici în detalii. Pentru moment, e suficient să știți că istoricismul, ca și relativismul, se distrug singure – dacă toate ideile sînt produsul istoriei, și istoricismul e produsul istoriei, iar dacă totul e relativ, și relativismul e relativ, adicătelea s-ar putea să nu fie relativ. Și să mai știți că-n primul val ar fi început divorțul dintre politică și moralitate, cu Machiavelli și Hobbes, care au considerat „ceea ce este” mai important decît „ceea ce ar putea să fie”, a continuat cu Rousseau și Hume, cînd pasiunile și sentimentele au „furat” supremația rațiunii, și-a culminat cu Nietzsche, care a dus întreaga logică la rău sfîrșit: Dumnezeu a murit, omul își construiește singur adevărul. (Inutil să mai precizez că Nietzsche nu doar a murit, dar a murit nebun.) Din acest punct încolo, orice enormitate devine justificabilă. 

Astea nu sînt povești spuse de șoareci de bibliotecă. Ăștia sînt șoarecii și astea sînt poveștile lor care au făcut posibile atît statul modern, monarhia constituțională și Revoluția Americană, dar și Revoluția Franceză și Uniunea Sovietică; și drepturile omului, și statul totalitar; și pe Kövesi, dar și pe Șoșoacă. Și nici unul n-a anticipat urmarea concretă a ideilor promovate. Pentru că, avertiza Leo Strauss, rațiunea omului, prea plină de potențialități, se poate actualiza (pentru a  folosi jargonul aristotelian) ori la bal, ori la spital. Desigur, democrațiile liberale sînt de la ani-lumină distanță preferabile oricărei forme de totalitarism, dar asta nu înseamnă că am scăpat de pericol. Iar mai periculos e cel de care nu îți dai seama că e pericol. Toleranța dusă la nivel de principiu, bunăoară. Asta, cu necesitate logică, sfîrșește în intoleranță. Cînd nu mai ai pentru ce muri, cum cînta John Lennon, nu mai ai nici pentru ce trăi. 

Cînd rațiunea încearcă să fie prea puternică, sfîrșește prin a se autodistruge. Cînd e tare, atunci e slabă. Atunci de-abia dă întîietate „simțămintelor”: „nu-mi vine”, „I don’t feel like it”. Toți adolescenții trec prin faza asta, după care, în mod normal, le vine mintea la cap. Nouă, din nefericire, nu. Ăsta nu e al patrulea val. Ăsta e un tsunami.

Nouă nu ne mai vine mintea la cap.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

… ce faci cand ai trei copii-adulti, o nepoata si trei caini? Raspunsul e de la sine inteles!

Mai iei un caine …

… si mai astepti niste nepoti 🙂

…cum n‑am a le spune lor o vorbă bună! / Dar mai ales, mai ales acum, cînd merg clătinîndu‑se pe lîngă zidurile audienței / și uneori cad în genunchi și‑s ca niște litere / scrise de un școlar stîngaci. Și mi se rupe inima, pentru că sînt și încă mă mai consider, mai întîi de toate, ziarist – nu dramaturg, nu medic și nici măcar profesor, chit că, teoretic și tehnic vorbind, aș fi, mai mult sau mai puțin, și toate astea. Așa că n‑am a le spune ziariștilor o vorbă bună, ba dimpotrivă, sînt primul căruia n‑am a‑i spune. Dar, tocmai de aceea, nădăjduiesc să schimb ceva, pe ici, pe colo, și‑anume prin părțile esențiale. Nu vorbesc ex cathedra. Vorbesc ca un alcoolic, într‑un birt, altor alcoolici.

Pentru că, dacă v‑a scăpat, începutul acestui text e o parafrază cît se poate de transparentă a Poemului Alcoolicilor de, fără doar și poate, cel mai mare poet român în viață – Ion Mureșan. Și, dacă nu mă credeți pe cuvînt, întrebați‑vă doar atît: Știți cine‑a scris Miorița? Nu? Dar, zice‑se, e balada noastră definitorie, din care (mai) tot românul poate recita măcar două versuri – „Pe‑un picior de plai / Pe‑o gură de rai“. Ei bine, poate alții sînt mai norocoși și i‑au auzit pe oamenii de pe stradă recitînd „nu credeam să‑nvăț a muri vreodată“ sau „vino tu cu tine toată, ca să‑ntruchipăm o roată“, fără să știe că sînt versuri din Mihai Eminescu sau din Nichita Stănescu. Îi invidiez. În schimb, am auzit – și nu o singură dată! –, în locurile cele mai neașteptate, oameni recitînd, fără s‑o știe, din Ion Mureșan. Pentru că ăsta e cel mai mare omagiu adus unui poet – anonimitatea. Să fii, cum s‑ar spune, autorul Mioriței și să n‑o știe nimeni.

Or taman asta am uitat noi, ziariștii – cum să ne pierdem în spatele meseriei, în loc să încercăm, cu o disperare vădită, să căutăm senzaționalul cu orice preț și, dacă nu‑l aflăm, să transformăm un cîine care trece strada într‑o știre‑bombă. Incredibil, doamnelor și domnilor! Revoltător! De treizeci de ani autoritățile nu reușesc să controleze problema cîinilor vagabonzi! Că despre absența semnalizărilor și calitatea drumurilor românești, ce să mai vorbim? În Australia există, pe marginea șoselelor, semnalizatoare pentru canguri și pentru koala, în Elveția, pentru vaci, în Florida, pentru aligatorii și țestoasele care trec strada, iar noi n‑am reușit încă să avem un singur semnalizator – unul singur, doamnelor și domnilor! – care să ne avertizeze despre posibilele traversări ale cîinilor! Iar de aici la dispariția speciilor și apocalipsa ecologică e doar un pas. Și dă‑i și luptă! Dați‑mi doar un cîine care să treacă strada, că de partea senzaționalistă ne ocupăm noi!

Ceea ce, inevitabil, îmi amintește de faimoasa spusă de‑odinioară a editorului și patronului New York Times, William Randolph Hearst. Cînd, la sfîrșitul secolului al XIX‑lea, fotograful trimis să documenteze insurecția armata din Cuba i‑a transmis că nu există nici o insurecție, Hearst i‑ar fi telegrafiat înapoi: „Tu fă‑mi rost de cîteva poze, că eu îți fac rost de‑un război!“. Și uite‑așa, ar fi început, pe bune, războiul americano‑spaniol din 1898. Cinefilii poate își mai amintesc și de faimosul film Wag the Dog. Alt context, aceeași idee. Acum, însă, războiul e unul care nu mai atacă trupurile, ci sufletele, prin urmare unul cu atît mai periculos. Vorba ceea: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul“ (Matei 10:28). Nu că odinioară n‑ar fi existat războaiele pentru audiență, dar strategiile și filosofiile erau clar delimitate. Una erau oile, alta, caprele. Una grîul, alta neghina. Una era presa serioasă, alta cea de scandal („yellow journalism“ îi spuneau americanii). În anii ’90, una era revista NU, alta Infractoarea Mov.

Alte vremuri. Și, dacă tot am adus vorba despre poeți, să nu‑l uităm nici pe Fran­çois Villon, deși mulți nu‑i știu numele atunci cînd oftează nostalgic: Unde‑s zăpezile de altădată? Știu! Toată lumea își dă ochii peste cap cînd aude „pe vremea mea…“. Eu am făcut‑o, cînd mi‑o spuneau părinții. Copiii mei au făcut‑o, cînd le‑am spus‑o eu. Nepoata mai trebuie să crească, dar o va face și ea, cu siguranță, cînd îi va veni vremea. „C‑așa merg lucrurile“, vorba lui Kurt Vonnegut Jr. În Discursurile despre Livy, Machiavelli se întreba deja, pe la 1517, toamna, de unde și pînă unde obsesia asta, istorică la propriu, cu „pe vremea mea…“ și „înainte era mai bine“. Oferea mai multe răspunsuri, dar două sînt preferatele mele. Primul, potrivit căruia asociem instinctiv trecutul cu tinerețea biologică și‑un viitor deschis tuturor posibilităților. Prezentul, așadar, ne dezamăgește „din reflex“. Îmi place să cred că‑n acest caz, însă, se aplică cealaltă preferință: poate, doar poate, zice Machiavelli, într‑adevăr „înainte era mai bine“. Poate, doar poate, în ciuda aparențelor, într‑adevăr istoria omenirii merge la vale. Poate, doar poate, în loc să progresăm, ne continuăm, de milenii, căderea din rai.

„Pe vremea mea“, n‑aș fi acceptat nici în ruptul capului titluri de genul „Dimensiunea penisului în funcție de țară. Cum ne plasăm noi“ sau „Exclusiv: Vedeta X prinsă în fapt! Cum a fost surprinsă în văzul lumii!“ (sic!) – două titluri din presă la ora la care scriu aceste rînduri. „Pe vremea mea“ ar fi fost de un oripilant prost gust un promo, de la o televiziune cu pretenții, pentru o emisiune la care „aceasta este arena în care dezbaterea politică devine spectacol“ sau la care „vă invit să luăm o scurtă pauză de publicitate“, de parcă am avea vreo opțiune să refuzăm „invitația“. „Pe vremea mea“, o știre de genul „peștele stricat nu avea nici măcar dată de expirare pe ambalaj“ nu putea fi urmată, fără alte precizări, de „era vechi de doi ani“ fără a fi considerată o jignire a inteligenței publice. Reporterii, oricît de tineri, nu întrebau proaspeții încătușați: „Ce v‑a determinat să vă omorîți mama?“ sau „să luați mită de o sută de mii de euro?“. Ce se‑așteaptă? Ca încătușatul să se oprească pentru a‑și face psihanaliza? (Aștept un proaspăt deținut să se întoarcă și să întrebe reporterul: „Pe dumneavoastră ce v‑a determinat să puneți asemenea întrebări tîmpite?“.)

De ce îmi pierd vremea cu chestiuni triviale cînd lumea se confruntă, concomitent, cu mai multe crize profunde? Pentru că, nebăgate‑n seamă, chestiunile acestea, aparent triviale, provoacă crizele majore. La specia umană, bunul‑simț nu e un moft. E o metodă de supraviețuire. Nu degeaba Poemul Alcoolicilor se încheie cu versul „și le este foarte, foarte rușine“. Care se recită prin crîșme.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

… oriunde te-ai afla!

…așa că n-am ce face și, în ciuda bombănelilor amicilor sastisiți de referirile mele repetate la Alexis de Tocqueville, va trebui să-l pomenesc încă o dată. Nu e vina mea dacă omul avea o abilitate năucitoare de-a vedea în ghindele prezentului pădurile de stejar ale viitorului. La urma urmelor, cam cîți oameni s-ar putea lăuda c-au anticipat, printre altele, încă de la 1835, toamna, că, peste mai bine de-o sută de ani, lumea se va trezi împărțită între două sfere de influență – cea americană și cea rusă? Cîți, în același an, credeau că democratizarea societăților e un fenomen ireversibil, la care contribuie atît suporterii entuziaști, cît și detractorii ei? Cîți, acum doar cîteva decade, erau sincer îngrijorați de posibilitățile autodistructive ale „gustului depravat“ pentru egalitate sădit în inima omului?

Pentru că, avertiza Tocqueville, există două tendințe spre egalitate: una, „în sus”, demnă de toată lauda, care-i îndeamnă pe oameni să-i imite sau chiar să-i depășească pe cei mai buni; cealaltă, însă, „în jos”, îl face pe cel slab să-și dorească să-l coboare pe cel mai bun la nivelul său. Or, dacă tendința egalizatoare nu poate fi oprită, zicea el, democrația trebuie repejor educată, în așa fel încît să-i cultive părțile  pozitive, altminteri dezastrul ne paște pe toți. Urgența, vă reamintesc, era sesizată la 1835. Toamna. Nu întîmplător, francezul îi admira pe federaliștii americani, considerîndu-i „norocul Americii” pentru c-au reușit să impună o Constituție care să țină la distanță de centrele politice de decizie schimbătoarele inflamări ale emoțiilor populare. Cînd, în vara lui 1787, delegații se întîlniseră la Philadelphia pentru a schimba Articolele Confederației – o Constituție mult prea „populară” pentru a fi și benefică –, una dintre primele întrebări a fost: „Ce vrem, de fapt? Să ne lăsăm ghidați de popor sau să ghidăm poporul?”. Din fericire pentru americani și, eventual, pentru restul lumii neseduse încă de populisme de prost-gust, în acea vară fierbinte a cîștigat partida care s-a ambiționat să educe, nu să se lase educată. Să ridice „poporul”, nu să se lase coborît la el.

Alte vremuri. Trenul acela a părăsit de multișor gara istoriei, a accelerat în ultimii cincizeci de ani, a devenit tren de mare viteză de cînd cu noile media, iar acum e un punctișor într-atît de îndepărtat la orizont, c-ar putea fi lesne o simplă iluzie. De felul meu sînt mai degrabă precum copilul optimist care-și dorește un cal, dar, de Crăciun, primește cadou o balegă frumos împachetată. El se bucură totuși, pentru că nici calul nu poate fi departe. Acum însă, dacă e să fiu sincer, am impresia că, după ce ni s-a ușurat în poală, și calul s-a urcat în trenul de mare viteză. Mă uit la ce se întîmplă în lume, din România pînă-n America și din Rusia pînă în Orientul Mijlociu, și nu pot decît să constat evidențele – educarea democrației a eșuat. Educarea democrației, văzută de Tocqueville ca o necesitate imperioasă pentru supraviețuirea democrației înseși, încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, are același succes precum educația ce-a făcut posibile doctoratele lui alde Ponta, Ciucă, Bode & Comp. 

Asta ar trebui să ne pună serios pe gînduri. Care ne sînt modelele? Pe cine admirăm? Cu cine rîvnim să ne asemănăm, dacă nu chiar să ne dovedim mai buni? Cu Șoșoacă sau cu Simion? Cu Găoaza sau cu frații Tate? Greu de ales. Și cîți îi mai invidiază, admirativ, pe cei puțini care mai știu latină sau greacă veche, pe cei care au auzit (nu mai mult) de, să zicem, Bacovia sau Părintele Dumitru Stăniloae? Cam tot atîția cîți, în America, au auzit de alde John Winthrop sau chiar de Alexander Hamilton (al cărui chip e pe bancnota de zece dolari), deși cei doi au avut o contribuție esențială la succesul Americii. Cîți în Argentina mai știu astăzi de Jorge Luis Borges? Și se miră că nu mai au hîrtie igienică (pe bune)! E greu să vezi legătura? Cîți politicieni mai încearcă să educe electoratul și cîți se lasă conduși de el și de sondajele de opinie? Cîți își scot cravata de la gît și merg în piață să cumpere pătrunjel „adevărat”, cum, săptămîna trecută, Rareș Bogdan, îmbrăcat la patru ace, îl îndemna pe „domnu’ președinte” plagiator Ciucă? 

Cine să ne mai educe cînd fenomenul gravitației se manifestă în toate domeniile? Medicii care se văd nevoiți să asculte de expertiza de pe Internet a pacienților? Jurnaliștii care se înghesuie să ne spună cît de deștepți sîntem, ca audiență, și ne cer părerea despre orice, de la războiul din Ucraina la creșterea TVA-ului? Sau profesorii care încearcă să se „adapteze” tot mai mult „cerințelor copiilor”, de parcă ei și-ar cunoaște mai bine nevoile? (Mă grăbesc să precizez că am făcut și/sau fac parte din toate aceste categorii profesionale.) Și-apoi ne mirăm că nimeni nu mai respectă pe nimeni. Nimeni nu contestă că „la vale-i mai ușor de mers”, vorba lui Pavel Stratan, dar să nu uităm că sîntem, ca oameni, singurele mamifere bipede. Și ne-a luat ceva timp să ne ridicăm în două picioare. A presupus efort. Căderea ne-a fost dintotdeauna mai lesne.

De ce-i era frică lui Tocqueville în secolul al XIX-lea n-am scăpat noi în al XXI-lea. Educația a eșuat. Democrația s-a prostit. Din nefericire, lucrurile nu s-au oprit nici aici. „To add insult to injury” („pentru a pune ocară peste vătămare”), și prostia s-a democratizat. Noile media au cultivat acest fenomen relativ nou: nu să te fudulești cu prostia – asta e veche de cînd lumea, cînd nu îți dai seama –, dar să te fudulești cu ea știind prea bine ce faci. (Înregistrarea cu patrioții Șoșoacă și Simion urlînd în Parlament împotriva străinilor și unul la celălalt, fiecare cu telefonul transmițînd „live” suporterilor-patrioți pe ceva neaoșe platforme de media, de la Facebook-ul lui Zuckerberg la chinezescul TikTok, e emblematică.) Iar oamenii ăștia sînt crezuți (și votați), după cum sînt crezuți toți „influencer-ii” de-a lungul și de-a latul planetei. Ne mai mirăm? În tinerețile mele era o vorbă: „Ce-și face omul cu mîna lui, lucru manual se cheamă“.

Tare, foarte tare mi-e teamă că toată această acumulare de prostie fudulă va exploda grandios. Și-atunci nu mai îmi rămîne decît să mă bazez pe instinctul de supraviețuire al speciei umane. După ce-au dispărut dinozaurii, am învățat că, deși e greu, e mai bine să ne ridicăm în două picioare. Doar așa, cu bălegarul în brațe, parcă încep să întrezăresc coada calului la capătul trenului de mare viteză. Sau, poate, e și asta doar o iluzie.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

… pentru că zilele trecute – pe 31 octombrie, mai precis –, în America (și nu numai) s-a sărbătorit Halloween-ul. De fapt, la fel ca toate sărbătorile americane – laice sau religioase –, din punct de vedere comercial, „sărbătoarea” a început de mai bine de-o lună, de cînd magazinele s-au umplut de dovleci și de schelete, de pînze de păianjen și de vrăjitoare cu mături și pălării țuguiate. De la cafeaua de la Starbucks cu gust de dovleac la reclamele cu biscuiții Oreo, toate firmele și toate brand-urile s-au întrecut unele pe celelalte pentru a se prezenta – cumva, oricum – ineluctabil legate de Halloween. Ceva de speriat! Un necunoscător în subtilitățile psihologiei infantile și ale comerțului ar fi șocat să vadă copii de grădiniță ademeniți cu capete de mort, ba chiar și cărucioare în care proaspeții părinți își afișează mîndri bebelușii deghizați în vampiri însîngerați. E o afacere rentabilă. Numai pentru costumele înfricoșătoare ale animalelor de companie se estimează că americanii au cheltuit anul acesta peste o jumătate de miliard de dolari. 

Un fenomen de-o asemenea amploare merită o înțelegere mai bună, cu atît mai mult cu cît, păstrînd proporțiile, a devenit popular și-n România ultimilor treizeci de ani. Înainte însă de-a vă sufleca, din reflex, mînecile moralizator-ortodoxe, mă grăbesc să precizez că, în ciuda acuzațiilor de păgînism, ba chiar de satanism, auzite și după tragedia de la Colectiv, Halloween e o sărbătoare creștină. În fapt, datează de dinaintea Consiliului de la Niceea din anul 325 și era dedicată inițial comemorării sfinților și a martirilor de care, la începuturi, Biserica nu ducea lipsă. Etimologic vorbind, Halloween vine de la Hallows’ Eve sau chiar All Hallows Eve. În engleza veche, „hallows” era cuvîntul pentru „sfinți” (în rugăciunea Tatăl Nostru încă se mai păstrează „hallowed be Thy name” pentru „sfințească-se numele Tău”), iar „Eve” este Ajunul. N-o mai lungesc: Halloween e Ajunul sărbătorii Tuturor Sfinților – prin extensie, a tuturor morților. Cum inițial nu exista o dată fixă, majoritatea primelor biserici sărbătoreau Ziua Morților primăvara. La ortodocși, „Moșii” (de la strămoșii adormiți) se sărbătoresc în ziua de dinaintea Rusaliilor, dar la catolici, pe 1 noiembrie. (Sub influență catolică, și-n multe biserici transilvănene se face pomenirea morților și pe 1 noiembrie.)

Și-atunci? Cum „de acolo” am ajuns „aici”? Cum de la o sărbătoare cît se poate de creștină, ba încă una dedicată rugăciunii pentru odihna sufletelor „moșilor” știuți și neștiuți, am ajuns la spectacolul de-acum, unul care pendulează nonșalant între grotesc și kitsch? Cum am ajuns de la nevinovații dovleci goliți și sculptați sub formă de felinare la scheletele din ce în ce mai realiste de oameni, de cîini sau pisici, la vrăjitoare buboase și vampiri cîtuși de puțin la fel de seducători  precum vrăjitorii și vrăjitoarele din Harry Potter sau vampirii din The Vampire Diaries? Cum am ajuns de amintirea morții nu mai pune pe gînduri, nu mai e „începutul a toată înțelepciunea”, ci, dimpotrivă, stîrnește entuziasmul mulțimilor? Cum am ajuns să dezgolim de sens pînă și moartea? 

Înainte de-a încerca să răspund, vă voi ruga, încă o dată, să nu vă grăbiți să vă suflecați mînecile daco-româno-europene, arătînd cu degetul spre neciopliții ăștia de americani. Cum America a fost fondată de către puritani, iar puritanii simpatizau cu catolicii și sărbătorile lor cam cît simpatizau cu evreii naziștii de odinioară sau palestinienii de astăzi, nu sărbătoreau nici Halloween-ul. În fapt, nu sărbătoreau nimic, pentru că sărbătorile erau de la diavol. Așa că nici Crăciunul, nici Paștele, ba nici căsătoria (verighetele erau interzise). Dacă n-ați auzit de Procesul Vrăjitoarelor din Salem, din Massachusetts, de la sfîrșitul secolului al XVII-lea, cînd puritanii au spînzurat vreo 18 vrăjitoare, vă recomand cîteva filme de groază inspirate din acele evenimente. A fost nevoie de mai bine de două secole pentru ca imigrația catolicilor în Lumea Nouă, mai ales a scoțienilor, nemților și irlandezilor catolici, să forțeze electoral acceptarea și integrarea catolicilor – implicit și a sărbătorilor acestora. De-abia de-aici încolo comersantul american, care e forțat de legea supraviețuirii să fie cît mai inventiv și să profite de orice, a văzut oportunitatea și a speculat-o la maximum: așa ne bucurăm acum, bunăoară, și de un Moș Crăciun cu barbă albă și costum roșu, în sania trasă de cîini – inventat de Coca-Cola ca reclamă. 

Înainte de-a vă sufleca, indignați, mînecile anticomersante și anticapitaliste, am să vă rog, pentru a treia oară deja, să mai trageți încă o dată aer în piept. (Și nu, n-o să vă reamintesc de comerțul înfloritor din jurul bisericilor noastre.) Cine e vinovat? Cel care (tot în America începuturilor) vindea otravă de purici care, pentru a-și face efectul, trebuia picurată pe gîtul puricelui strîns ușurel între degete? Sau cel care-o cumpăra, fără să realizeze absurdul situației? Vînzătorul sau cumpărătorul? Cel care îți vinde ultimul model de smartphone și smartwatch sau cel care stă la coadă să-l cumpere? Mass-media și, mai cu seamă, cele noi sau cei care se lasă „cumpărați” de senzaționalismul știrilor 24/7? 

Pentru că scheletele și fantomele și capetele de morți și vrăjitoarele din magazine și de la televizor sau din reclamele de pe computer și telefoane sînt una, morții din Ucraina sau cei din Israel și Fîșia Gaza, alta. Deși la noi ajung toți doar pe ecrane. Or, cum media sînt și ele supuse legilor consumerismului, spectaculosul preia, aparent inevitabil, locul analizei serioase. Al încercării de-a trece dincolo de suprafața tragediilor. Cîte morți și tragedii pe minut putem duce? Precum Halloween-ul, și mass-media a început cu cele mai nobile intenții. Precum Halloween-ul, și media au căzut victimă comercializării. Moartea s-a banalizat. Drama s-a banalizat. Războaiele s-au banalizat. Cine e vinovatul? Religia? Politica? Politicienii? Mass-media? Pietre avem să le-aruncăm. Avem și unde. Oglinzi n-avem, să le spargem, pentru că vina e întotdeauna în altă parte.

Într-o carte celebră despre procesul de la Ierusalim al nazistului Eichmann, Hannah Arendt a lansat conceptul de „banalitate a răului”. Despre banalitatea prostiei revoltate încă n-a vorbit nimeni. C-ar fi banal. 

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro