…dat fiind că nu ne-ntîlnim toată ziua cu o obsesie planetară precum virusurile, ar fi păcat s-o lăsăm să se risipească înainte de-a o stoarce de înțelesuri pînă la ultima picătură. S-o luăm așadar băbește, adicătelea filozofic. Pentru că, mă credeți sau nu, așa procedează filozofia – băbește. Cine-și dă ochii peste cap în admirație cultă atunci cînd aude de alde Platon sau Hegel, dar strîmbă cu superioritate intelectuală în fața „înțelepciunii băbești” n-a înțeles nici „babele”, nici filozofii, dar nici copiii. Puși în fața lumii, cu toții își pun mîna la gură și se minunează. Apoi pun întrebări.

– De ce sînt atît de periculoase virusurile astea, maică?

– Pentru că nu sînt nici vii, nici moarte. Moarte nu sînt, pentru că se multiplică, se adaptează și au o structură relativ complexă. Dar nici chiar vii nu sînt, pentru că nu sînt formate din celule, ci din gene, nu cresc precum organismele vii și sînt incapabile să producă propria energie sau să se reproducă în absența unei „gazde”.

– Adică sînt un fel de strigoi, maică?

– Mai degrabă vampiri, că ăia îți beau sîngele. Ăia au nevoie de „vii” pentru a se menține în activitate. De aia virusurile sînt „ale dracu’” – pentru că își obligă gazdele să construiască alte virusuri. (Dacă tot veni vorba, sînt dracii „vii”?) Virusurile nu se reproduc, ci se înmulțesc. Sau, mai degrabă, sînt înmulțite chiar de către victimă.

– De ce-ar face cineva așa ceva, maică? Că nici măcar Hristos, care ne-nvață să ne iubim dușmanii, nu ne îndeamnă să-i și înmulțim! De ce și-ar face cineva rău cu mîna lui?

– Pentru că nu-și dă seama. Virusul îi sucește mințile și-l face să creadă că-și face un bine. Platon, bunăoară, era obsedat de diferența dintre ceea ce pare că e bun și ceea ce e cu adevărat bun. În cazul celulelor, virusul le modifică ADN-ul, care începe să creadă că e de datoria celulelor să-l multiplice. În cazul virusurilor din computer, îi alterează programele și îl reproduce de la o aplicație la alta. La fel în cazul ideilor virale, reproduse de milioane de ori. Mecanismul e același. E o idee „vie” la propriu? Și da, și nu. Poate să dormiteze cu anii sau chiar cu mileniile, pînă găsește primele gazde pe care să le strice de cap. De acolo-ncolo, gazdele se-ntrec singure să-i asigure propagarea, cu cele mai bune intenții, desigur. Citește și dă mai departe. Click.

– Și ce legătură are asta cu Apostolul Pavel, maică?

– Păi, are, pentru că virusurile au tendința de-a deveni pandemice. Afectează o lume-ntreagă. Nu se opresc la frontiere, nici geografice, nici mentale. Pandemizarea amenință, așadar, confortul identitar, cum a făcut-o și creștinismul în momentul în care a început să se pandemizeze, adresîndu-se tuturor oamenilor. Pentru că asta înseamnă, de fapt, „pandemic” – toți („pan”) oamenii („demos”). De aceea creștinismul a stîrnit panică. Dar tot Apostolul Pavel ne-a învățat 1) că nu toate pandemiile sînt, prin definiție, malefice (mai rar, ce-i drept, dar și ideile bune pot deveni virale) și 2) că pandemia amenință doar lenea identitară, instalată confortabil în gîndirea binară, în alb și negru. Or, dacă creștinismul s-a viralizat a fost și pentru că a arătat nevoia depășirii gîndirii binare: Dumnezeu e Unul în Trei, Iisus e pe deplin și om, și Dumnezeu etc. Viralizarea politicilor identitare e dovada c-am uitat învățăturile apostolului.

– Ia-mă-ncet, maică, să n-amețesc. Explică-mi băbește, să pot înțelege.

– Păi, uite ce scrie în Faptele Apostolilor (21-23). În mai puțin de 48 de ore, Apostolul Pavel vorbește în cel puțin două limbi (poate trei) și se identifică în trei feluri, fără a renunța pentru o clipă la identitatea primară – aceea de mesager al lui Hristos. Întors la Ierusalim după ce propovăduise printre Neamuri, evrei și neevrei deopotrivă, Pavel este acuzat că vrea să strice Legea, că îndeamnă evreii să se lepede de Moise, să nu-și mai taie copiii împrejur, spurcă Templul aducînd în el greci etc. Urmînd sfaturile prietenilor, Pavel își rade capul dimpreună cu însoțitorii săi, se curățește și aduce jertfe „ca la carte”. Nu-i folosește prea mult, pentru că e încercuit de o mulțime furioasă și aproape linșat. E salvat pentru moment de un căpitan de cetățenie romană, dar grec. Pavel îi explică situația în grecește, ceea ce-l impresionează pe soldat și-l lasă să se adreseze mulțimii. Lor, Pavel le vorbește în „evreiască”, ceea ce-i face să-l asculte în liniște, și le spune: „Eu sînt iudeu …cunosc cu de-amănuntul Legea părinților noștri”. Dar cînd, la sfîrșitul cuvîntării, apostolul vorbește din nou despre propovăduirea printre Neamuri, adicătelea despre pandemizarea mesajului, mulțimea se înfierbîntă din nou. Li se părea că identitatea le era amenințată. Pavel e bătut iarăși, de astă dată de către soldații romani, pe care îi potolește invocînd o altă identitate – cea de cetățean roman: „Vă este îngăduit să bateți pe un roman care nu este osîndit?”. Romanii știau că „dura lex sed lex”, așa că se opresc imediat. Căpitanul grec îi mărturisește că și-a dobîndit cetățenia romană cu bani mulți, la care apostolul îi răspunde, cu o implicită mîndrie, că el a fost născut roman. A doua zi, adus în fața Soborului, Pavel profită de neînțelegerile dintre saduchei și farisei cu privire la învierea morților și se identifică drept fariseu: „Fraților, eu sînt fariseu, fiu de fariseu”.

– Și ce-nvățături desprindem noi de-aici, maică?

– Învățăm că identitățile nu se exclud una pe cealaltă și nici nu se anulează. Identitățile nu sînt „un joc cu sumă nulă”. Pot fi cetățean roman și iudeu. Pot fi fariseu, dar și creștin. Roman și european. European și american, și tot așa. Nu degeaba Iisus a zis: „Eu n-am venit să stric Legea, ci s-o împlinesc”. Și mai învățăm că fiecărui om trebuie să-i vorbești pe limba lui pentru a te putea face înțeles. Dacă se poate să-i vorbești pe limba lui atît la propriu (vezi pogorîrea Duhului Sfînt și vorbirea în limbi), cît și la figurat, cu atît mai bine. Dar dacă nu, atunci măcar la figurat. De aceea Platon a scris dialoguri și Iisus a vorbit în parabole – pentru că din povești fiecare înțelege atît cît poate înțelege.

– Și ție la ce ți-a folosit asta, maică, în pandemia asta, mai lumească, de COVID?

– Păi, uite, dacă ai două (sau trei) pașapoarte, poți intra în România ca român, ateriza în Franța ca francez sau în SUA ca american. Același virus, alte identități. Ajută. De la Apostolul Pavel am învățat că mai multe identități sînt mai bune decît una singură. Așa a ajuns apostolul pînă în fața împăratului Romei. Do you speak English?

– Lasă prostiile astea, maică! Mai bine dă Biblia aia-ncoace!

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – https://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/invataturile-apostolului-pavel-despre-virusuri

…pentru că, într-un ritm tot mai accelerat, începem să ne transformăm, fără să ne dăm seama, în coțofene. Asta se-ntîmplă atunci cînd îți scade puterea de concentrare, cînd începi să suferi de SAD (sindromul atenției deficitare). În zilele noastre, e considerat o tulburare psihică – recunoscută și tratată ca atare atît la copii, cît și la adulți. Dacă-i într-adevăr așa, iertată-mi fie vorba proastă, am sfeclit-o! Pentru că asta înseamnă că sîntem cu toții suferinzi, într-o măsură mai mică sau mai mare.

Pe cînd eram la University of Missouri, Columbia, am fost obligat să particip la un seminar unde urma să învățăm tehnici de pedagogie care să ne transforme în profesori excepționali. A fost o uriașă pierdere de timp. Parafrazîndu-l pe Marin Sorescu, pe cei care nu erau buni de profesori, administrația i-a mîngîiat cu blîndețe pe creștet și i-a pus să-i învețe pe alții cum s-o facă. Cu ceva-ceva tot m-am ales: am aflat că studenții nu se pot concentra pe același subiect mai mult de șase-șapte minute, după care mintea le-o ia razna. Se uită la tine, dar gîndurile lor sînt pe păduri, cîntînd. Te aud, dar nu te mai ascultă. Ni s-a spus că studenții, ca și coțofenele, au nevoie de-o mărgică frumos colorată, care să le reaprindă interesul. Pentru un curs, trebuia să ai pregătite vreo cinci mărgele: bancuri, povestioare amuzante, declarații șocante etc.

Asta a fost atunci. Douăzeci de ani mai tîrziu, capacitatea lor de concentrare, conform acelorași specialiști, a scăzut pe la două minute. La fel și a noastră, a tuturor. Dacă nu mă credeți, cronometrați scenele din filmele recente și cele din filmele mai vechi. Veți observa că scena se schimbă la mai puțin de două minute. Pentru a te face ascultat – la curs sau în societate – trebuie să te transformi într-o combinație de clovn și prestidigitator, scoțînd mărgele colorate pe bandă rulantă. Și nu doar din gură – de-acolo se-așteaptă toată lumea.

Așa a cîștigat Trump – aruncînd cu mărgele țipător colorate în dreapta și stînga. Și tot așa a și pierdut, pentru că noi, coțofenele, ne plictisim repede. Odată terminată și povestea – ușurel absurdă – cu impeachment-ul, Trump va ieși din centrul atenției publice la fel de rapid precum a și intrat. De bună seamă se va mai zbate, va încerca alte mărgele, un nou partid, o televiziune Trump, orice. Va fi, însă, „too little, too late”. Abuzînd de mărgele, Trump a sfîrșit prin a deveni el însuși doar o mărgică țipător colorată și atît. Or, noi, coțofenele suferinde de SAD, vrem tot timpul altceva. Abuzînd de Twitter, a devenit el însuși un simplu tweet. Și atît. Atunci a fost ușor de interzis, ca orice tweet. Iar noi, coțofenele, ne-am frecat mîinile de bucurie, pentru că interzicerea lui pe Twitter, Facebook, Instagram, TikTok și ce-o mai fi a devenit rapid o mărgică în sine, ba încă una extrem de ispititoare. Cenzura pe rețelele de socializare a fost dezbătută aprins vreo săptămînă, după care a venit inaugurarea lui Biden – o mărgică mai scremută, mai dezamăgitoare, fără incidente, deci fără culoare, dar una, totuși, mai nouă. Bună și asta pentru o coțofană plictisită de pandemie. Am uitat-o pe cealaltă. Oameni, însă, de ne-am reaminti că sîntem, am realiza gravitatea situației. Pentru că aici nu e vorba despre Trump. Aici este vorba despre noi toți.

Nu l-am apreciat vreodată pe Trump, nu l-am votat nici în 2016 și nici în 2020, mi s-a părut de la bun început o glumă proastă – și-am scris în repetate rînduri despre asta, așa că mi-am încasat „castanele” de la alți pretinși conservatori, care acum se leapădă de Trump ca de Satana. Nici cont pe Twitter n-am avut și n-o să am. Nici de Facebook, nici de Instagram, nici de TikTok sau altele. Și despre spălarea creierelor prin aceste social media am mai tot scris. Așa că vă rog să nu mă acuzați de vreo părtinire cînd spun că genul acesta de cenzură deschide larg porțile unei distopii cît se poate de „topice” – aici, în această lume, nu într-alta, imaginară. A ține partea celui cu care simpatizezi e lesne, după cum e lesne și să-ți iubești prietenii. Mai greu e să-ți iubești dușmanii și să ții partea dreptății celui pe care-l disprețuiești cu sinceritate, atunci cînd devine victimă pe nedrept.

Nu sînt singurul care a observat pericolul. Pînă și co-fondatorul Twitter și CEO-ul companiei, Jack Dorsey, a declarat că, deși interzicerea ar fi fost întemeiată, creează un precedent periculos. Iar Angela Merkel, care numai de simpatii trumpiste nu poate fi suspectată, a constatat și ea că fostul președinte a fost victima marilor corporații. Cu tot respectul, înclin să cred că fiecare dintre ei vede doar un vîrf al aisbergului pe cale de-a distruge Titanicul pe care ne-am îmbarcat cu toții (observați mărgica?). Pentru că problema nu e nici dacă cenzura era sau nu justificată și nici dacă e făcută de corporații private, nu de către stat. Importante sînt gestul și rezultatul. Își mai amintește cineva de John Stuart Mill, „părintele” libertății moderne?

Cele două tweet-uri ale lui Trump care i-au atras interzicerea totală au fost, în varianta prescurtată: „Cele 75 de milioane de patrioți americani… vor avea o voce importantă în viitor. Nu vor fi jigniți sau amuțiți în nici un fel!” și, respectiv, „Am fost întrebat dacă voi participa la inaugurare. Nu voi participa”. Justificarea conducerii Twitter a fost că, „puse în context”, aceste două mesaje continuă să nege rezultatul alegerilor și să incite la violență (?!?). Mergînd pe logica punerii în context, absolut orice mesaj poate fi de acum încolo cenzurat. Am început prin a cenzura Mein Kampf și-am continuat cu Aventurile lui Huckleberry Finn. Nu, nu l-am interzis, doar l-am „contextualizat”. Așa ar fi scris Mark Twain dacă ar fi trăit acum, în Epoca Luminilor. Știm noi.

Își mai amintește cineva de Martin Niemöller, pastorul luteran care s-a ridicat împotriva lui Hitler? „Mai întîi au săltat socialiștii și n-am protestat, pentru că nu eram socialist. (…) Apoi au săltat evreii și n-am protestat, pentru că nu eram evreu. Apoi m-au săltat pe mine și nu mai rămăsese nimeni care să protesteze.” Și ce putem face? mă veți întreba. Să renunțăm la rețelele sociale? Păi, pînă și Papa folosește Twitter! Da, și Papa tocmai l-a „cenzurat” pe Iisus, schimbînd oficial, pentru întreaga lume catolică, cuvintele rugăciunii Tatăl Nostru. Și Papa, ca și Twitter, l-a pus pe Iisus „în context” și-a decis că asta ar fi vrut Mîntuitorul să spună „de fapt” – o altă mărgică de la care, precum coțofenele, am sărit la alta, mai ademenitoare. Cine are urechi de auzit, să audă. Iar cine nu înțelege, să nu înțeleagă!

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – https://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/despre-cotofene-si-oameni

https://adevarul.ro/international/statele-unite/alinfumurescu-politolog-kamala-harris-e-marea-necunoscuta-nu-joebiden-interviu-1_6009d6d45163ec42712fa59d/index.html

…pentru că dacă nu tragem învățămintele corecte din președinția lui Trump, în general, și din evenimentele recente, în particular, următoarele lebede negre ce ne vor lua pe nepregătite ne vor întuneca tot orizontul, nu doar o părticică a lui, ca pînă acum. Ați observat că, mai nou, lebedele negre zboară în stol? Că au devenit regula, iar cele albe, excepția? Or, cînd excepția devine regulă, se cheamă că a sosit timpul să-ți reconsideri drastic raționamentele gata-făcute și gata-servite. Și, mai cu seamă, să nu te lași furat de vîltoarea judecăților de moment – cele care nu fac decît să zgîrie suprafața lucrurilor. Mai mult rău decît bine.

Nu, democrația americană nu a primit nici o lovitură de grație. Nu, America nu a încetat să mai fie „farul democrației” pentru lumea întreagă. Dimpotrivă. Democrația americană și-a demonstrat încă o dată reziliența, și tocmai de aceea merită să fie luată în continuare de exemplu, în ciuda declarațiilor Rusiei sau Chinei și-n ciuda glumelor (unele izbutite, s-o recunoaștem) care circulă în aceste zile pe Internet. (În treacăt fie spus, multe dintre cele pe care le-am primit eu au venit de la americani, de unde se vede că nu doar românii se mai salvează și prin umor.) Da, imaginea Americii în lume a primit o palmă usturătoare, dar imaginile și, implicit, opinia publică sînt lesne de manipulat – iar asta s-a văzut în primul rînd la asaltul Capitoliului.

Într-un interval de doar cîteva ore, atmosfera politică din Congresul SUA s-a schimbat radical, cot la cot cu opinia publică. De ce? Pentru că, luînd cu asalt Capitoliul, protestatarii au luat cu asalt simbolurile Americii – or, de astea nu te atingi fără să plătești de să te usture. Tare. Pentru că pe americani nu-i ține împreună nici tradiția, nici vreo istorie milenară, nici vreo religie națională. Împreună îi țin doar simbolurile. De aceea, dincolo de orice ipocrizie și de discursuri găunos-patriotarde, de care e plin spațiul public (și de care a profitat cu asupra de măsură Trump, în primul rînd), există o venerație sinceră a istoriei fondării SUA, așa scurtă cum este, a Declarației de Independență și a celei de-a doua Constituții, a steagului, a imnului ș.a.m.d. De aceea americanii își arborează cu mîndrie steagul pe casă, și nu doar de 4 iulie, de aceea copiii se opresc să „jure credință” („pledge allegiance”) în fața steagului, cu mîna pe inimă, înainte de a intra în clasă – și fac toate astea de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Te poți juca cu aproape orice, poți face bășcălie sau disprețui public orice, dar nu simbolurile de bază. Asta n-au înțeles nici cei care au invadat o clădire-simbol a Americii, deși, în mintea lor, o făceau pentru a apăra democrația. Cînd William Lloyd Garrison, un aboliționist convins, fondator al Societății Anti-Sclavie și al ziarului The Liberator, s-a lăsat luat de valul emoțiilor și, de un 4 iulie, a declarat Constituția un „compromis cu diavolul” și i-a dat foc în public, a „reușit” performanța de a da înapoi cauza aboliționismului cu cel puțin o decadă.

Unde dai și unde crapă.

În doar cîteva ore, congresmenii americani și-au reamintit brusc ce s-ar cuveni să fie – oameni politici, nu politicieni, și americani, nu republicani sau democrați. Discursurile, după ce lucrările Congresului au fost reluate, au fost, cu rare excepții, de-a dreptul exemplare, de la Mike Pence și Mitch McConnell la Nancy Pelosi. Procedurile au fost respectate cu strictețe, deși rezultatul era deja limpede, și tocmai de aceea confirmarea a durat pînă aproape de ora patru dimineața. Dacă ăsta nu e exemplu de reziliență democratică, nu știu ce e. Pentru cîteva ore, am trăit senzația aproape ireală că m-am întors în timp și că sînt martor la momentele de glorie ale politicii americane, despre care citisem doar în cărți.

Pe 6 ianuarie, cînd asaltul Capitoliului era încă în plină desfășurare, „la cald”, cum s-ar spune, David Axelrod, fostul senior advisor al lui Obama, a declarat că „ceea ce se întîmplă acum ar trebui să ne facă să ne reconsiderăm pozițiile din timpul protestelor de astă-vară” (aprox.). M-am gîndit atunci că nu degeaba omul a fost eminența cenușie din spatele alegerii lui Obama și al celor două mandate de președinte. Omul nu se lasă furat de val și încearcă să țină „dreapta măsură”. Nu poți cere azi reducerea bugetului sau desființarea poliției, pentru ca mîine să te întrebi unde e poliția. N-o poți acuza ieri de abuz de violență, iar astăzi s-o condamni că e prea „blîndă” după ce tocmai a împușcat o femeie. Nu poți pretinde „acțiune” fără „reacțiune”. Nu poți folosi dubla măsură, dacă nu vrei ca cercul vicios să continue.

Am sperat – și încă mai sper – că Trump va folosi drept exemplu negativ, deopotrivă pentru republicani și democrați. Decăderea lui Trump a fost la fel de fulminantă ca ascensiunea lui, iar asta s-ar cuveni să ne pună pe toți pe gînduri. Dacă în dimineața de 6 ianuarie era încă de bonton, ca republican, să ții mai mult sau mai aproape de Trump, în seara aceleiași zile, președintele a devenit leprosul politicii americane. „Cine face ca Trump, ca Trump să pățească!” Încă-președintele s-a bazat pe inflamarea opiniei publice, uitînd că opinia publică e un balon de săpun. Lipsită de consistență, se umflă pînă se sparge. Înălțarea, oricît de spectaculoasă, va fi întotdeauna urmată de o cădere la fel de dramatică. Numai Stan și Bran se puteau cățăra pe o frînghie neatîrnată de ceva concret. Între strategia lui Trump și cea a lui Ioan Stoica, de la Caritas, diferența e doar cantitativă, nicidecum calitativă. Și la Caritas s-au inflamat spiritele, și acolo a existat valul uriaș de entuziasm și de încredere, și acolo cîștigătorul a pierdut tot. Că e vorba de bani sau de voturi are prea puțină importanță.

Tare mi-e însă teamă că lecția n-a fost încă învățată. Controlînd acum atît Președinția, cît și Senatul și Camera Reprezentanților, democrații se simt deja pe cai mari. S-ar putea să fie imposibil de rezistat tentației de a reîncepe Caritas-ul politic. Frînghia li se bălăngăne ispititor în fața ochilor. Nu știu ce se va întîmpla pînă la inaugurarea din 20 ianuarie, nici cum va decurge și, cu atît mai puțin, ce se va întîmpla în politica americană și în cea internațională după aceea. Nu sînt Mafalda. Sînt însă convins că, dacă vom continua tot ca pînă acum, cazul Trump ne va părea doar o muscă enervantă prin comparație cu stolul de lebede negre care se întrezărește deja la orizont.

Vorba cîntecului: Cîte-un pic, pic, pic, pînă n-o mai rămînea nimic. Și pe urmă o vom lua de la capăt.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro

… chiar daca a trecut vremea Plugusorului, sfatul ramane valabil. E lesne sa te inflamezi cand vezi Capitoliul din Washington D.C. luat cu asalt, congresmenii ascunsi pe sub banci, oameni impuscati, un neica-nimeni instalat confortabil in scaunul Presedintelui Senatului American, s.a.m.d.. Dar tocmai de aceea nu trebuie sa ne inflamam. Ca de inflamat s-au inflamat si cei care au luat cu asalt Capitoliul, y compris romanii care fluturau tricolorul gaurit, simbol al Revolutiei noastre, cea neaosa, din ’89. Traim in vremea lebedelor negre, vorba lui Taleb – vremea de-ne-asteptatului – si-atunci e bine sa tragem aer in piept si sa facem un pas in spate de fiece data cand ne mai falfaie cate una prin fata ochilor. Sa incercam sa vedem tabloul de ansamblu, in loc sa ne focalizam pe detalii. La scara istoriei, detaliile nu conteaza, asa ca sa nu ne pripim cu judecatile. Zice-se ca, intrebat fiind de catre un reporter occidental despre Revolutia Franceza, Mao Tse-tung ar fi raspuns: “E prea devreme pentru a ma putea pronunta.”

Sfatul e, in primul rand, valabil pentru mine.

Urmarind in direct imaginile din 6 ianuarie, prima comparatie a fost cu mineriadele noastre. Am participat la amandoua ca ziarist. La prima am fost arestat pentru cateva ore la Casa Radio pentru ca le luam interviu soldatilor care pazeau cladirea. La a doua am fost gazat si, impreuna cu alti cinci oameni, am scapat dintre doua cordoane de scutieri cand un bucurestean milostiv ne-a deschis usa casei si ne-a facut semn sa intram pana trece urgia. La amandoua am fost socat de cat de usor poate rabufni la suprafata, de sub poleiala civilizatiei, combinatia dintre prostie si violenta. Amintiri de genul asta iti raman insurubate in minte si se reactiveaza automat. “Iaca si mineriada in varianta americana”, mi-am spus, asadar, miercuri.

Ca norocul, mi-am amintit de sfatul Plugusorului. Si bine-am facut. Pentru ca ceea ce s-a intamplat in SUA n-are in comun cu mineriadele decat aparentele. (Daca nu stiti bancul cu “uite, mai, ca de-afara asa se vede” intrebati-va prietenii. Sigur se va gasi unul care il stie.) Minerii nu aveau suparari “democratice” – ei aveau doar suparari pe democratie. Miile de oameni care au protestat in fata Capitoliului, ba chiar si cei care au patruns cu forta inlauntru, au facut-o, in mintea lor, cata a fost, pentru apararea democratiei, impotriva fraudarii alegerilor, si pentru intoarcerea la “popor”. Faptul ca alegerile n-au fost fraudate nu conteaza din acest punct de vedere. Conteaza ce credeau oamenii. Si ei credeau ca apara democratia. Ca apara “the people’s House”. Casa Poporului.

N-am fost singurul care a picat in capcana comparatiilor facile dar false. Au picat si multi americani, analisti si politicieni, luati pe sus de vartejul emotiilor care intuneca gandirea. Chuck Schumer, liderul minoritatii democrate din Senat (de-acum majoritate), a comparat ziua de 6 ianuarie cu atacul de la Pearl Harbor – a day that will live forever in infamy, cum spunea Franklin Roosevelt. Exagerat putintel, s-o recunoastem, oricum a-i da-o, si fara nicio legatura. Una e sa-ti scufunde flota japonezii, pe neasteptate, cu o declaratie de razboi facuta in ultimul minut, alta sa-ti sparga geamurile un grup de revoltati.

Alti politicieni si analisti au asemanat evenimentele de miercuri cu cele din 1814 cand britanicii au incendiat Casa Alba si au devastat Capitoliul (“Razboiul uitat” din 1812), comparand “loialismul fanatic” pentru Rege al soldatilor britanici (?!?) cu loialismul fanatic al suporterilor lui Trump. Daca sustinatorii lui Trump poti fi acuzati de loialitate fanatica fata de o persoana, a-i suspecta pe soldatii britanici de o supunere oarba in fata Regelui inseamna a intoarce istoria cu susul in jos. Atat in Razboiul de Independenta cat si in cel “uitat”, Parlamentul britanic a luat toate deciziile. Regele si-a respectat doar obligatiile consitutionale. Patriotii americani i-au ridicat osanale pana in ianuarie 1776.

Dar asta se intampla cand te ia valul – simti enorm si vezi monstrous.

Americanii insa, sunt – tot vorba lui Taleb – anti-fragili. Sunt rezilienti. Iar asta s-a vazut in toate momentele de cumpana, inclusiv in atacurile din 9/11. Americanii mananca simbolurile pe paine, la micul dejun, la pranz si seara – de aceea Declaratia de Independenta si Constitutia (a doua) sunt considerate texte “sacre”, de aceea isi pavoazeaza casele cu steagul Americii nu doar de 4 iulie, de aceea copiii recita, cu mana pe inima, “The Pledge of Allegiance” inainte de intrarea la cursuri – si fac asta de buna-voie si nesiliti de nimeni. De simbolurile americane nu te atingi fara sa te frigi. Asta n-au inteles cei care au luat cu asalt Capitoliul si nici politicienii care i-au curtat pana-n ultima clipa. Si asta a inteles prea tarziu si Trump, care acum s-a lepadat de toate protestele de ieri si a dat asigurari pentru o tranzitie pasnica a puterii.

Prea tarziu, insa.

Cand senatorii si reprezentantii s-au reunit din nou, la opt seara, pentru a incheia discutiile despre contestatiile depuse si numaratoarea electorilor, atmosfera era complet schimbata. Nu doar procedurile, altminteri complicate si de durata, au fost respectate la litera (de aceea intregul process s-a incheiat doar putin inainte de patru dimineata), desi rezultatul era cunoscut dinainte, dar tonul partizan al discursurilor a fost dintr-o data inlocuit de unul aproape uitat atat in Senat cat si in Camera Reprezentantilor: discursul unificator. Republicanii, in frunte cu Mike Pence si Mitchell McConnell, au condamnat in termenii cei mai fermi atacul asupra Republicii, iar Democratii, cu putine exceptii, s-au abtinut de la atacarea republicanilor. In doar cateva ore, politicienii si-au reamintit ca sunt, dincolo de viziunile diferite si de parerile diametral opuse, reprezentantii tuturor americanilor, indiferent de culoarea politica sau de alte culori. Aferim! Am asistat in direct la redescoperirea unei traditii americane care a reprezentat piatra de temelie pe care a fost fondata SUA – identitatea comuna e bazata pe acceptarea unor principii politice, nu pe etnicitate, orientare sexuala, culoare a pielii, etc. Si cu atat mai putin pe partizanat politic.

Pana si Nancy Pelosy, proaspat realeasa Speaker of the House, si-o inversunata adversara a republicanilor in general, si-a lui Donald Trump in particular s-a abtinut de la atacuri, invocand in schimb Sarbatoarea Epifaniei (e catolica, desi n-ai zice) si pe Sfantul Francisc! “Astazi e sarbatoarea Epifaniei”, a declarat la inceputul discursului. “In aceasta zi a revelatiei, sa ne rugam ca aceasta instigare la violenta sa ofere epifania necesara tarii noastre pentru a se vindeca.” Si nu s-a oprit aici: “In acest spirit al vindecarii, evoc cantecul Sfantului Francisc [din Assisi] … ‘Doamne, fa-ma o unealta a pacii. Acolo unde e intuneric, adu lumina. Acolo unde e ura, ingaduieste-ne sa aducem pacea. Acolo unde e disperare, ingaduieste-ne sa aducem speranta’.” Si si-a incheiat discursul cu aceste cuvinte: “Si-atunci, in aceasta sfanta zi a Epifaniei, haideti sa ne rugam. Cred mult in rugaciune. Sa ne rugam sa fie pace pe pamant si sa inceapa cu noi. Sa ne rugam Domnului sa continue sa binecuvanteze America cu asta.” Un asemenea discurs, venit din gura lui Nancy Pelosi m-a socat nu doar pe mine, ci si pe milioanele de “liberali” (in sensul american al cuvantului) care au sustinut-o.

Mie mi-a redat speranta. Nu bag mana in foc pentru suporterii liberali.

Minunea, insa, ca toate minunile, n-a durat mult. A doua zi, simtind schimbarea brusca a vantului opiniei publice si vazandu-se cu sacii si-n caruta Senatului dupa victoriile la mustata din Georgia, aceeasi Nancy Pelosi, secondata de Chuck Schumer, i-a cerut Vice-presedintelui Pence sa invoce Amendamentul 25, Sectiunea IV din Constitutie – ceva ce nu s-a mai intamplat pana acum decat in filme. Conform acestuia, Vice-presedintele, cu suportul majoritatii membrilor executivului, pot declara Presedintele “inapt” pentru functie. In cazul unui raspuns negativ din partea lui Mike Pence, a amenintat Pelosi, sunt pregatiti sa reia procedura de suspendare (impeachment), chiar daca mai sunt doar 13 zile pana la preluarea oficiala a functiei de catre Joe Biden.

Ce se va intampla in zilele urmatoare ramane de vazut. Prestigiul international al Americii a primit o palma usturatoare peste obraz. Dar, cu putina intelepciune, aceasta palma ar putea trezi politicienii – si nu doar pe cei din SUA – din somnul ratiunii in care se complac de ani buni. Pentru ca monstrii, dupa cum se poate vedea cu ochiul liber, au creat destui.

NOTA: Textul a aparut si pe http://www.contributors.ro

… mai bine mai tarziu decat niciodata. Mi-a luat … 31 de ani sa fiu mai atent la versurile din melodia „Happy New Year” de Abba, pe care, altminteri, o ascult cam in fiecare an.

Ma consolez cu gandul ca mai bine mai tarziu decat niciodata.

…pentru că, vorba lui Creangă, nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd îmi amintesc de Crăciunurile din România, înclin să cred că ale noastre, româno-americane, sînt mai românești decît cele ale românilor de-acasă. Fără a avea statistici, bazîndu-mă doar pe experiența personală de trăitor în America, de mai bine de douăzeci de ani, mă hazardez să afirm ca românii, ca mai toți imigranții, de altfel, se împart în două categorii mari și late: cei care, odată ajunși în Lumea Nouă, vor să-și reducă la strictul necesar relația cu lumea din care au plecat și cei care, dimpotrivă, încep să iubească lumea lăsată în urmă mai mult decît o făceau în țară fiind. Psihologic vorbind, de înțeles și unii, și ceilalți.

Pentru cei plecați, relația cu România e o relație maternă, nu una paternă. După cum scriam acum vreo zece ani tot în Dilema (veche încă de-atunci), iubirea de țară nu e „patriotismul” de acasă. E „matriotism”. Etimologic vorbind – și, dacă e să-i credem pe alde Hegel sau Heidegger, limba „îl vorbește pe om”, nu invers –, „patriotism” vine de la „pater” = tată. De unde și formulările anglo-saxone „fatherland” sau „Vaterland”. Patria e „pămîntul tatălui”. Pentru noi, însă, ca și pentru francezi sau italieni, patria e o mamă, cu tricolorul în mînă, eventual și cu un sîn dezvăluit discret. Oricum, de genul feminin. Patriotismul nostru e mai degrabă „matriotism”. Lăsînd orice intrepretări freudiene deoparte, în pîntec pentru nouă luni, cordon ombilical ș.a.m.d., relațiile cu mama sînt deosebite de cele cu tata. Urmînd imaginarul colectiv, tatăl este (sau era) mai tot timpul plecat; mama, tot timpul acasă, cu tine. Prin urmare, de tată ești despărțit oricum, dar despărțirea de mamă e întotdeauna mai traumatică, fie c-o realizezi, fie că nu. E „la bal sau la spital”. Fie pleci trîntind ușa, fără a te mai uita în urmă, fie pleci uitîndu-te întotdeauna peste umăr, idealizîndu-ți copilăria. Pentru prima categorie, Christmas e X-mas. Pentru a doua, Christmas e Crăciun.

Nu știu alții cum sînt, dar noi, ca mulți alți români ajunși în America (din întîmplare, în cazul nostru), am picat în a doua categorie. În a doua categorie, cei care nu erau bisericoși au început să meargă la biserică, „scuzîndu-se” că o fac pentru a întîlni alți români și pentru a mai afla una-alta. Pentru noii veniți, schimbul de informații este crucial. Dar „scuza nu ține”. Nu de asta merg oamenii la biserică (în vremuri non-pandemice). Nu te apuci de făcut cozonaci și sarmale, și nu te apuci să vopsești, bunăoară, ouăle de Paște cu coji de ceapă roșie (ceva ce n-ai făcut în viața ta cînd erai acasă) pentru că îți folosește la ceva. Adică îți folosește, dar nu cum îți folosește să afli de unde să cumperi ceva mai ieftin, ci cum îți folosește, bunăoară, să citești Patericul. Utilitatea, cum spunea John Stuart Mill, e, la urma urmei, o chestiune de opinie.

E util să îți petreci cîteva ore meșterind dintr-o coadă de mătură, carton, sclipici etc. o „Stea” cu icoana-n centru, pentru a-ți putea duce copiii „cu Steaua sus răsare ca o taină mare” din casă (de român) în casă (de român)? Sau e mai util ca-n timpul ăsta să-i înveți programare pe computer? Vă las să răspundeți singuri. Cîtă lume din România își mai învață copiii să „meargă cu Steaua”, să își facă, la propriu, nu la figurat, un „plugușor” sau o „sorcova-vesela” din crengi de brad și să meargă cu ele din poartă-n poartă? Cîți copii mai știu azi să colinde și chiar merg să o facă? Cîți mai știu pe dinafară Plugușorul (că e lung, iar memoria tot mai scurtă)?

Nici măcar pandemia nu ne-a luat pe nepregătite, ca pe românii de-acasă. Pentru românii-americani, distanțarea socială nu mai e o noutate. Cînd vine vorba despre colindat, plugușor, sau sorcovă, am învățat de multișor cum să le facem peste Ocean – mai întîi printr-un telefon (cu fir) împrejurul căruia ne adunam cu toții, mai apoi printr-unul mobil și, mai recent, prin Skype, WhatsApp, Zoom etc. De bună seamă, una e să colinzi față către față, și alta online, dar online e mai mult decît nimic. Ne mai consolăm cu rugăciunea „Să-mi dea Dumnezeu curajul de-a schimba ceea ce pot, puterea de-a accepta ce nu pot schimba și înțelepciunea de-a ști ce pot și ce nu”. Așa că mai facem și compromisuri. Nu mai împodobim bradul în Ajun, cum o făceam în copilărie, dar nici nu o facem încă de la Thanksgiving, cum o fac majoritatea americanilor. Dar nu, la români Moșul nu vine niciodată ca la americani, în dimineața de 25 decembrie, ci negreșit în Ajun, pe 24 – un „avantaj românesc” ce nu trebuie trecut cu vederea, mai cu seamă atunci cînd vine vorba despre zilele libere la cei care lucrează, precum cei din Sănătate, la foc continuu. Tot americanul vrea liber pe 25. Tot românul vrea pe 24. Așa că, după „negocieri”, și americanii, și românii pleacă acasă fericiți c-au obținut ceea ce-și doreau: care un X-mas, care un Christmas, care un Crăciun.

Și de-acum pînă-n vecie, mila Domnului să fie. Lăudați și cîntați și vă bucurați!

NOTA Editor: Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat.

Cele trei întrebari sunt: 1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020? 3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

Cu riscul de a-mi atrage ironiile cunoscutilor, ma vad nevoit sa-l pomenesc iarasi pe Tocqueville. Ce sa fac daca in ultimele doua secole niciun alt ganditor nu a reusit sa faca atatea predictii confirmate ulterior? Tocqueville vorbea despre pericolul major care pandeste democratiile – gandirea in turma si despotismul “soft”, cel de care nici macar nu mai esti constient, pentru ca e prea “moale” (“mou”), prea placut si prea lesne de inghitit pe nemestecate. In ziua de astazi, toate media sunt constiente de pericolul stirilor false. Toata lumea vorbeste despre “fake-news” – e la moda. Fenomenul e cat se poate de real, dar un pericol de care esti constient nu mai e chiar atat de periculos. Cu adevarat periculoasa pentru mass media e moda. Moda va fi fiind buna cand vine vorba despre coafuri si haine (desi am si aici suspiciunile mele), dar cand vine vorba despre informarea (si formarea) opiniei publice, moda are efecte devastatoare pe termen lung, chiar daca greu de sesizat imediat. E spiritul de turma (in)formand spiritul de turma.

Cu adevarat periculoasa acum e manipularea cu stiri adevarate, cu “true-news”, de care mass media (cu atat mai putin social media) nu sunt constiente. Repet: pana manipularea e constienta, facuta cu bune sau rele intentii, pericolul nu e mare. Cu adevarat ingrijoratoare e manipularea ne-intentionata. Auto-manipularea, daca preferati. “Tehnica” romaneasca de a-ti fura singur caciula s-a internationalizat, iar efectele sunt vizibile la tot pasul, din Romania pana in Statele Unite. Asta se poate face in mai multe feluri, dar cele mai comune sunt manipularea prin titlu, prin ruperea din context si prin simpla repetitie. Daca, bunaoara, dau un titlu de genul “In luna noiembrie, in Suedia, au murit mai multi oameni decat in timpul gripei spaniole”, informatia e corecta. Atat doar ca, raportat la populatia din 1918, procentul e mai mic. Folosind o informatie corecta, am transmis, in subtext, ideea ca strategia Suediei in timpul pandemiei are efecte devastatoare. Si n-am mintit! Sau, daca anunt zilnic ca iarasi a apus soarele, induc ideea ca poate soarele nu va mai apune maine, sau, poate, ca apunerea soarelui presupune o iminenta catastrofa. Vorba lui Eugen Ionesco: “Luati un cerc, mangaiati-l, va deveni vicios.” (Stiu, iarasi ma repet, dar macar o fac intentionat.)

De aici pana la cenzurarea unor pagini de Facebook a unor site-uri sau a unor conturi pe Twitter care posteaza “stiri false”, nu mai e decat un pas. Fake-news sunt dusmanul vizibil. Dusmanul facil, cel care iti distrage, ca la “alba-neagra” atentia de la adevaratul dusman. Iar de aici pana la “cancel culture” nici macar nu mai e pas – e alunecare la vale. Tobogan. Avalansa. Consecinta logica.

Ne pavam singuri, cu frenezie, drumul spre iad. Cu cele mai bune intentii, desigur.

2. Care este cea mai interesanta idee a anului 2020?

Cum am, ca tot omul, mai multe “domenii de preocupari”, am avut anul acesta mai multe descoperiri (si redescoperiri). In literatura, l-am descoperit, cu invidie, pe Vodolazkin; in poezia romaneasca i-am redescoperit, cu aceeasi incantare, pe Ion Muresan si pe Simina Codruta; in teologie, pe Leon R. Kass, cu un volum impresionant dedicat in intregime interpretarii Genezei (The Beginning of Wisdom: Reading Genesis); in ceea ce ma pasioneaza acum, m-a interesat (cum altfel?) ultima carte pe care am scris-o (Foundations of American Political Thought), care va aparea la anul tot la Cambridge University Press, dar m-au mai interesat inca alte cateva carti despre “rusine” – noul proiect la care lucrez. Cum insa intentionez sa le critic cu simpatie, prefer sa nu intru in detalii.

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveti pentru viitorul Românei si cea mai mare speranta? 

Cea mai mare temere, cat se poate de intemeiata, din pacate, cred ca o va reprezenta generalizarea educatiei online, dupa terminarea pandemiei. Odata descoperite “avantajele”, economice si de comoditate, e greu de crezut ca ne vom intoarce 100% la educatia fata-catre-fata. Incet dar sigur, ne vom indrepta spre educatia exclusive online. Ne vom mai zbate nitel, ca stiuca la capatul firului, dar, dupa ce vom obosi, ne vom lasa trasi in barca. Resemnati: Dom’le, am facut tot ce s-a putut! Ca e mai comod in barca, pana si ca stiuca. Nu mai trebuie sa inoti – altul vasleste pentru tine.

Cum stiu ca asta e un pericol? Pentru ca mie, ca profesor, imi este mult mai eficient economic si mult mai comod sa o fac de acasa, din fata computerului. Si ma cunosc suficient de bine pentru a sti ca ma atrag viciile. Iar educatia online asta e – un viciu. Raportata la educatia fata-catre fata, e precum facutul de dragoste in raport cu pornografia online: cand vrei tu, cu cine vrei tu, cum vrei tu. Lipseste insa partenerul. Din fericire, Romania e inca ramasa in urma la acest capitol. Nuu ma indoiesc, insa, ca va recupera. Suntem “prinzasi”. Mai periculoasa pe termen scurt ar fi o majora “dezordine mondiala”, din nefericire tot mai probabila in urmatorii ani. Din pacate, toate vin de se leaga: tampirea in masa, auto-manipularea, pseudo-educatia, crizele identitare, exacerbarea sentimentelor belicoase.

Pe de alta parte, cea mai mare speranta pentru Romania, tot pe termen scurt, ar fi extinderea digitalizarii. Ma contrazic? Catusi de putin. Digitalizarea e aidoma bisturiului. Cu bisturiul poti taia o beregata sau poti vindeca. Cand vine vorba despre administratie, digitalizarea birocratiei romanesti la toate nivelurile va reprezenta o adevarata binecuvantare. Digitalizarea administratiei nu salveaza doar timp si nervi. Sporeste si eficienta, scazand coruptia, de la scoala din comuna, la alocarea fondurilor europene.

Tragand linia si facand socotelile, miza viitorului o reprezinta imbinarea inteligentei cu bunul simt. Pe de o parte, bunul simt fara inteligenta supravietuieste, dar e fragil. Poate fi lesne facut tandari. Pe de alta parte, inteligenta fara bun simt e puternica si eficienta, dar extrem de periculoasa. Iar la absenta concomitenta atat a inteligentei cat si a bunului simt prefer sa nu ma gandesc in aceste zile de sarbatoare. Mi se pare de bun simt.

NOTA: Textul a aparut si pe http://www.contributors.ro

…chit că expertiza mea în domeniul muzicii românești s-a oprit undeva între Mirabela Dauer și Semnal M. De domnișoara (doamna?) Delia și de cîntecul pomenit în titlu am auzit întîmplător, de la o cunoștință din țară, care mi-a trimis un video, acum cîțiva ani. Dar, după cum se poate lesne observa, a avut un impact suficient pentru a servi drept inspirație textului care urmează.

Fără a intra în arcanele psihologiei, atunci cînd ceva lasă o impresie durabilă e limpede că ți-a atins cumva, pe undeva, o coardă sensibilă. Acest „ceva” poate fi chiar orice: o vorbă aruncată în vînt sau un vînt care stîrnește pe neașteptate o ploaie de castane în Parcul Central din Cluj; o bancă dintr-un parc asociată cu o iubire sau o iubire asociată cu o carte; un banc cu Bulă sau o arie din Verdi; un miros de chiftele sau aroma ierbii proaspăt cosite. Orice. A căuta acestor asocieri explicații strict raționale e vînare de vînt. Cu toatele ating cumva resorturi sufletești delicate, printr-un joc al ricoșeurilor de multe ori imposibil de explicat. Asta însă nu le face mai puțin eficiente. Dimpotrivă. Pe scurt, prăjiturelele lui Marcel Proust din În căutarea timpului pierdut joacă un rol-cheie, chiar dacă rolul lor rămîne imposibil de definit cu precizie. N-o mai lungesc.

Prăjiturica mea, după alegerile din România, a fost cîntecelul mai sus pomenit. Uitîndu-mă la rezultate, m-am gîndit imediat la toți politicienii care au stat și s-au scărpinat în creștet, întrebîndu-se, precum Delia, „Ce are ea și nu am eu?“. Ce are acest partid apărut de nicăieri, AUR, și n-avem noi? Cum ne-a furat, chiar de sub nas, electoratul, la fel cum i-a furat rivala bietei Delia iubitul – „De ce în fața mea vă zîmbeați pe ascuns?”. A căuta aici explicații „științifice” este, științific vorbind, o pierdere de vreme. Nu poți găsi explicații „raționale” pentru vibrațiile subconștientului, cum nu poți găsi nici între prăjiturelele lui Proust și ceea ce urmează. Sigur, post-factum, s-au găsit și experți, critici literari, dacă preferați, care să ne explice „ce a vrut să ne spună poetul”, vorba… poetului Ion Mureșan. E plină lumea de ei și-n America.

Sigur, precum în America, mass-media au fost prinse cu pantalonii în vine de o mișcare care s-a dezvoltat concomitent la firul ierbii, față către față, cu autocarul auriu, și-n bulele social media – ambele ignorate cu o superioritate blazată de către gazetarii care nu mai fac altceva decît să se citească unii pe ceilalți. Sigur, ceva interese mai mult sau mai puțin ascunse vor fi fiind atît în spatele noului partid, cît și al harismaticului domn Călin Georgescu, aspirant la fotoliul de „premierul nostru”. Similaritățile dintre mesaje sînt prea evidente pentru a fi coincidențe.

Și totuși.

A te opri la aceste explicații înseamnă, încă o dată, a-ți fura singur căciula. Te poți îmbăta cu apă rece, îi poți acuza pe toți acești votanți că sînt noii vadimiști, lumpen-proletari, inculți, nostalgici ai comunismului, manipulați de servicii dinlăuntru sau din afară, victime economice în căutarea unor defulări daco-mioritice – pe scurt, niște frustrați. Și poate, pe ici, pe colo, chiar ai avea dreptate. Dar asta nu înseamnă nici c-ai înțeles ce se întîmplă și nici că-i „combați” – dimpotrivă. Faptul că tu ești mai frustrat decît frustrații despre care vorbești s-ar cuveni să te pună pe gînduri. Înseamnă că ți-a scăpat ceva. Iar faptul că îi ataci în devălmășie, fără discernămînt, cu disprețul tău educat, nu face altceva decît să le confirme convingerile. După cum ne spunea în liceu domnul Crișan, profesorul de istorie – și o spunea în anii ’80, cînd se făcea pușcărie pentru și mai puțin: „Dacă noi le tot spunem capitaliștilor că sînt pe moarte, ce să facă și ei, săracii? Se apără!”.

Să lăsăm pentru moment la o parte absenteismul și să ne îndreptăm atenția strict asupra celor care au votat în diaspora. „Spune tu, nu e ciudat?” – se întreabă Delia, așa că să ne întrebăm și noi: nu e ciudat că în diaspora, pînă deunăzi lăudată și dată de exemplu de spirit civic, atașament la valorile democratice ș.a.m.d., AUR a ieșit pe locul doi, imediat după USR? Nu e ciudat că, peste noapte, „diasporenii” s-au remetamorfozat în căpșunari, parchetari și lumpen-diaspora, potrivit unor fini analiști și intelectuali, luați pe nepregătite, precum Delia? Pentru unul care a participat la două rînduri de alegeri „ciudate” în SUA, cu rezultate neprevăzute de nici un expert, sentimentul de déjà-vu e neliniștitor. De o parte avem explicația „trumpiștilor”, de cealaltă, pe cea a „lumpenilor”. S-ar crede că deștepții educați s-au strîns cu toții în cealaltă tabără.

Deștept de-aș fi, simpla apartenență la o „turmă de deștepți” m-ar pune pe gînduri, taman pentru că o gîndire în turmă nu mai e gîndire. Pentru asta, însă, e nevoie și de o doză zdravănă de bun-simț țărănesc pe care, da, l-am pierdut. Da, sîntem lumpeni, dar sîntem lumpenii gîndirii – ne-am pierdut bunul-simț țărănesc și nu l-am dobîndit încă pe cel trecut prin filtrul gîndirii autonome. (Notă: Pentru a evita noi acuzații, mă grăbesc să precizez că n-am votat nici cu Trump și nici cu AUR.) Da, USR-PLUS nu e AUR. Da, par a fi la poluri opuse, dar așa pare a fi și cîntecul Deliei, pentru cei care privesc video-ul oficial. Considerați aceasta o atenționare formală: video-ul cu pricina nu e recomandat persoanelor cu naturelul simțitor. Dăunează grav sănătății estetice. Cîntecul e una, prezentarea, cu totul altceva. Cu kitsch-ul pre kitsch călcînd. Tocmai de aceea, mi-e greu să spun dacă respectivul cîntec mi-a rămas înșurubat în minte datorită muzicii sau din cauza prezentării. Sau ambelor. Mai contează?

Și-acum putem, în sfîrșit, răspunde la întrebarea „Ce are ea și nu am eu?”. Atît USR-PLUS, cît și AUR au, în feluri diferite, ceea ce nu au partide precum PNL sau PSD. Au, cel puțin deocamdată, abilitatea de a stîrni visarea – visul unei societăți civilizate, curățată de corupție, sau visul unei Românii cu un proiect de țară care să ne redea o identitate și un scop. Sau ambele. Mai contează? Important e visul. Bătăliile viitorului vor fi bătălii pentru visuri. Pentru că de un vis sau altul avem cu toții nevoie. Cu toții avem nevoie de un Moș Crăciun.

La anul și la mulți ani!

P.S. Cu această ocazie, nădăjduiesc că am lămurit-o și pe domnișoara (doamna?) Delia: degeaba și-a uscat iubitul după ce ploaia l-a udat. În momentul în care i-a mărturisit că „și fără flori e ușor de iubit”, l-a pierdut. Negînd importanța florilor, a negat importanța visării. L-a uscat de pomană.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro