… deși în România de astăzi, în ciuda eforturilor unui grup restrâns de pragmatiști, lupta împotriva plagiatului e precum arta în descrierea lui Eugen Ionesco – „absolut inutilă, dar acest inutil este absolut necesar”. 

Nu întâmplător, Eugen Ionesco a fost autorul teatrului absurdului. Pragmatiștii sunt cei care înțeleg două lucruri cruciale și de bun-simț: (1) dacă nu îți respecți singur profesia, nu te aștepta să fii respectat ca profesionist; și (2) cu un sistem universitar otrăvit de plagiat, România nu va fi întoarsă de pe toboganul tâmpirii în masă, în veacul vecilor. Amin! 

Idealiștii, pe de altă parte, sunt vasta majoritate de așa-ziși universitari care se agață de orice chițibușerie, oricât de absurdă, de frica de a nu supăra „puterea” vag definită. În acest caz, pe Mircea Geoană.

Mă grăbesc, mai întâi, să precizez că nu am niciun fel de interes de a-i încurca astfel numitului Geoană planurile sau cariera politică. Pragmatic cum sunt, știu că, și dac-aș vrea asta, în România n-a fost nimeni penalizat electoral din aceasta cauza – de la Victor Ponta la Lucian Bode sau Nicolae Ciucă. După cum spuneam, e o lupta absolut inutilă, dar de o inutilitate absolut necesară. 

Îngăduiți-mi așadar ca, pentru acei câțiva pragmatici cărora încă le pasă dar nu au timpul necesar pentru a citi și a încerca să descifreze adevărul din noianul de vorbărie prețioasă, să rezum cazul în cuvinte, evitând pe cât posibil jargonul academico-legalistic menit doar să impresioneze neavizații și să ascundă evidențele.

Luând o decizie ușurel stânjenitoare și parțial sinucigașă (da, da, după cum veți vedea, dacă nu există „puțin gravidă”, în academia poate exista „sinucidere parțială”), Comisia însărcinată cu analizarea cazului a înaintat probele de plagiat prin traducere din engleză unor traducători autorizați! 

Surpriză! Traducătorii au certificat sub semnătură, „faptul că în textul prezentat de către solicitant ca fiind «teză de doctorat» se regăsesc pasaje ce au fost traduse integral sau parțial din limba engleză, din diverse texte prezentate de către solicitant ca fiind texte-sursă, în conformitate cu numărul paginilor și numărul de rânduri menționate de către solicitant spre a fi verificate”. 

Negru pe alb! Fără „doar și poate”. În conformitate cu cele sesizate de către Emilia Șercan. 100%. Caz închis? Nu în România, unde Comisia de Etică nu e „sinucigașă” să se pună rău cu „puterea”.

Plagiatul? E precum steaua la Mihai Eminescu: „azi o vedem, dar nu e!”. Este și nu este, precum fotonul în fizica modernă, concomitent și undă și corpuscul, în ciuda imposibilității în logica binara. „Se confirmă preluarea pentru toate cele X rânduri, dar pentru că sursa este menționată la bibliografia finală nu se confirmă plagiatul”. Și fals, și greșit! Fals, pentru că sursa nu e citată. Greșit, pentru că, și dacă ar fi menționată în bibliografie, tot plagiat s-ar numi, nu doar conform bunului simț, ci și legislației în vigoare în 2005, mai exact Legea 206 din 2004 (mai ales articolele 2 și 4) citate chiar în raport! 

Nici nu mai contează că, din motive numai de dânșii știute, membrii Comisiei aleg să confirme plagiatul pentru 43 de rânduri, dar nu și pentru restul de peste o mie, aflate în aceeași situație. „O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar fiindcă ești căldicel – nici în clocot, nici rece – o să te vărs din gura Mea!” (Ap. 3:15-16).

Nu e, însă, cazul să ne minunăm: stelele care se văd, dar nu sunt, se văd mai bine noaptea. Plagiatele, mai bine în noaptea minții.

NOTA: Textul a aparut si in PressOne ca parte a investigatiei Emiliei Sercan legata de plagiatul lui Mircea Geoana. Textul integral al articolului poate fi citit aici: https://pressone.ro/cazul-geoana-raportul-de-neplagiat-manipuleaza-brutal-cadrul-legislativ-pe-care-il-invoca-si-ne-tine-captivi-in-noaptea-mintii