9.398

…nu știu alții cum sînt, dar dintre oamenii din „leatul” meu aflați peste Ocean, sîntem cîțiva care, precum (zice-se) trăgeau teroriștii din decembrie ’89, „din toate pozițiile”, votăm de fiecare dată „din toate pozițiile”, adicătelea de oriunde și de oricîte ori avem ocazia. Și, dacă tot am adus vorba despre vremuri de mult apuse, circula pe atunci un banc numai bun de descrețit frunțile încruntate electoral: cică o domnișoară foarte arătoasă dă un anunț la mica publicitate – „Caut soț tînăr, înalt, musculos, cu mulți bani“. La adresă se prezintă pe rînd un bărbat tînăr, înalt și musculos, dar sărac. Respins! Urmează un domn grăsuț, mai în vîrstă, dar bogat. Respins și el! În final, sună la ușă un bătrînel îmbrăcat sărăcăcios, abia respirînd. „Domnișoară“, spune el între două guri de aer, „am venit să vă spun: pe mine să nu contați!“ Între două guri de aer, bătrîneii ăștia de care vorbesc, din leatul meu, spunem de fiecare dată „Pe noi puteți să contați!“.

Anul acesta, alegerile pentru europarlamentare m-au prins în Franța, la Nisa. Dacă Poetul zicea că „de la Nistru pîn’ la Tisa, tot românul plînsu-mi-s-a“, vă asigur că „pîn’ la Nisa“ nu prea mai plîng românii, și sînt foarte mulți, de toate felurile. Simplificînd, pentru curioși, pe Coasta de Azur sînt două categorii de români – cei care lucrează și cei care vizitează. Turiștii sînt și ei împărțiți în două categorii (aveți a mă ierta dacă folosesc niște etichete nu tocmai „corecte politic“): „normalii“, care vorbesc ceva mai încet, și „figuranții/figurantele“ care sînt fooooarte vocali/e, au păreri cîte-n lună și-n stele despre orice, deranjează pe toată lumea fără să-și dea seama, pentru că nimeni nu le atrage atenția (primul vinovat sînt eu), și-și fac poze la orice pas (domnișoarele musai cu buzele țuguiate și picioarele încrucișate, din semiprofil). De votat, însă, spre surprinderea mea, votează ambele categorii, cu „figuranții/figurantele“ ultimii/ele proporțional.

Trebuie să felicit MAE pentru organizarea a nu una, ci două (!!!) secții de votare la Nisa, chit că erau la aceeași adresă – un hotel într-un cartier din „Nisa bună“, nu departe de Promenade des Anglais și de Hotel Negresco (pour les connaisseurs). Steagul României flutura mîndru la intrare, nimic de prost gust, organizarea impecabilă, oamenii amabili și eficienți – bănuiesc, mulți voluntari –, felicitări și respect! Am ajuns acolo pe la șase seara. Băgăcios cum sînt din deformație profesională, am întrebat cam cîtă lume votase. Pînă la cinci și jumătate, în ambele secții, votaseră 420 de români! La Nisa! Și continuau să vină. Cît am zăbovit pe-acolo, să voteze și consoarta (frumos cuvînt!), au mai votat cel puțin încă vreo zece-cincisprezece.

Și cu asta am ajuns la mahmureala post-electorală de-a două zi – în toată Franța au votat, conform BEC, doar 9.400 de români! Ceea ce înseamnă că la Nisa – să zicem cinci sute pînă la final – ar fi votat peste 5% din românii din toată Franța – turiști „normali“ sau „figuranți“ și muncitori! Să ne gîndim ce presupun cifrele astea. Nu sînt sociolog și nu mă omor după sondajele de opinie, dar niște statistici post-electorale mi se par relevante. Să începem modest, cu rezultatele românilor din Franța, continuăm cu cele din România și, la sfîrșit, dar nu în cele din urmă, cu toată Europa. 

În Franța, dacă numărătoarea finală nu se modifică major, se cheamă că, dacă doi români stabiliți în America de vreo douăzeci și cinci de ani, aflați într-o mini-vacanță promisă de vreo treizeci, nu ar fi făcut „ocolul“ ca să voteze la Nisa, ar fi votat nu 9.400, ci doar 9.398! Contează? Mă amăgesc cu gîndul că da. Ceea ce mă sperie e ideea că „turiștii“ români din Franța votează mai mult decît „locuitorii“, care, fără doar și poate, nu sînt concentrați pe Coasta de Azur, ci în jurul marilor orașe – Paris, Marsilia, Lyon, Strasbourg etc. Unde, zic cifrele, ar fi votat ăilalți 95%, deși numeric și proporțional cifrele sînt cu siguranță mai bune decît la Nisa (la Cannes sau Monte Carlo, bunăoară, nu am văzut decît turiști – vă las să ghiciți care categorie predomină). Ceva n-a fost în regulă cu mobilizarea pentru europarlamentare în Franța, cel puțin – ceea ce explică inclusiv intrarea doamnei Șoșoacă (că altfel cum să-i spun?) în Parlamentul European. Undeva, într-un grajd din România, un cal nevinovat încă mai plînge.

Dacă ieșim, însă, din cercul strîmt al Franței – pe care n-o invidiez cîtuși de puțin pentru spectrul politic național împărțit între extremele „de stînga și de dreapta“ care se împacă foarte bine atunci cînd vine vorba de Mama Rusia –, „paharul“ electoral nu e chiar gol. Mai întîi, pentru că, în ciuda retoricii și reclamei agresive, partidele populiste, indiferent de orientare, n-au cîștigat nici măcar 20% nici în Parlamentul European și nici în România. Mai apoi, pentru că mulțimea de situații electorale din România cu diferențe de doar cîteva zeci sau cîteva sute de voturi au indicat două lucruri. 

Primul, că România e aproape egal polarizată între stînga și dreapta, ceea ce poate fi deopotrivă o binecuvîntare sau/și un blestem; e un avertisment pentru toți cei care se amăgesc cu ideea că politicienii sau electoratul se pot împăca cu ideea alianței PSD-PNL. Te faci frate cu dracu’ pînă treci puntea, dar unde se termină „puntea“ e o chestiune subiectivă. Al doilea, că intrarea în banalitate a diferențelor ăstora mici din scorurile electorale servește drept reamintire a zicalei adesea uitate în ziua de azi, „Paza bună trece primejdia rea“. Mai simplu: „Ochii pe buletinele de vot ca pe butelie!“,

Ca-n fiecare an, tot călătorind și prin Europa, dar și prin toată România, îmi amintesc ce țară frumoasă avem, cît crește nivelul de confort (nu de educație, din păcate) de la un an la altul și cît de bine s-ar trăi aici dacă lumea n-ar mai pierde vremea despicînd firu-n patru la subiecte gen Găoaza (parcă) sau Babasha, n-ar mai băga-o în seamă pe madam Șoșoacă sau pe băieții patrihoți de pe TikTok-ul chinezesc, credincioșii și necredincioșii s-ar lăsa în pace unii pe alții, să-și vadă fiecare de „trebile dînșilor“ cum îi zicea Traian (Ilarion Ciobanu), cu șuba-n spate, fratelui Romică (Diaconu), ajunși „cu trinul“ în plină încăierare între pistolarii din Vestul Sălbatic (în Profetul, aurul și ardelenii).

Dacă. Cum le-au răspuns spartanii perșilor trimiși să le comunice ce vor păți dacă perșii le vor cuceri cetatea: genocid, violuri în masă ș.a.m.d. După ce-au ascultat tot pomelnicul mesagerilor, spartanii au răspuns – ați ghicit! – laconic: „Dacă“.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema – http://www.dilema.ro